Matei Udrea după Franța – Belgia 1-0, în semifinalele Mondialului rusesc: Până la urmă, care-i treaba cu „forța grupului”?

…erau destul de… nu enervante – e mult spus -, dar frustrante, da, erau destul de frustrante pentru noi, reporterii de teren, discuțiile cu Loți Boloni. Avea – și are – un stil eliptic de a comunica și de a răspunde întrebărilor. Era cam greu să scoți de la el ceva concret, pentru că substituia cuvintele „tari” cu altele, care sugerau ce vrea să spună fără să fie percutante. Spre exemplu, când îți spunea Boloni de un fotbalist că e „interesant”, era clar că îl considera valoros. Dar „interesant” nu trezește „interesul” publicului. Așa că informația rămânea adesea în cerc restrâns, știau selecționerul, doi-trei ziariști și câțiva pe la federație că X e un fotbalist care e de mare viitor. Restul, publicul cititor, chiar dacă vedea știrea despre X, că Boloni îl consideră „interesant”, nu se prindea de fază.

În sfârșit, așa stătea treaba și când discutam despre vedete. „Pentru mine contează forța grupului”, spunea Boloni când încercam să scoatem de la el ceva concret despre niște jucători pe care noi, naivi, încercam să-i promovăm pe post de Hagi.
Să fim înțeleși bine, nu „inventam” valori, dar Hagi era încă proaspăt în memoria tuturor și presa, împreună cu publicul, îl căuta înfrigurată pe urmașul la tron. România se obișnuise, de multe decenii, să aibă câte un star la care să se raporteze. Fusese Prințul Dobrin, pe urmă Minunea Blondă Balaci, apoi Regele Hagi. Apoi venise Euro 2000, cu retragerea lui Gică, și piedestalul rămăsese gol. Nimeni nu voia să înțeleagă (încă) realitatea.

Boloni înțelegea și el situația, dar nu putea să spună decât pe ocolite că nu există „next”. Regele „murise”, dar nu se putea striga „trăiască regele!” pentru că nu mai era altul.

Așa că intram în discuții mai mult sau mai puțin criptate cu Loți, uneori chiar cu mici tente filosofice, despre jucătorii pe care el îi tot convoca de zor, scormonind după ce avea nevoie ca să asambleze nenorocitul ăla de „grup” – un fel de chestie care, în lipsa „locomotivei”, urma să se autopropulseze spre victorii și calificări.

Ca și jucătorii „interesanți”, expresia „forța grupului” nu vindea. Publicul nu era interesat de „forța grupului”, România nu înțelegea atunci ce vrea să spună antrenorul ăsta venit din Franța.

Dar Loți insista: „pentru mine, nu contează jucătorul, contează forța grupului”. OK. Adică? Adică eu nu fac nominalizări, pentru mine niciun jucător nu e mai important ca altul, toți trebuie să se supună echipei și echipa e deasupra tuturor, insista Boloni într-o serie de fraze-stereotip care ne ridicau părul în vârful capului.
Greu s-o scoți la capăt cu Loți! Venise cu-ale lui, din Franța, ce-i băgaseră ăia în cap p-acolo, și era foarte-foarte greu să-l prinzi cu vreo nominalizare, cu vreo individualizare a performanței.

În fine, n-o lungesc, în 2001 Loți a plecat de unde a venit, în Occident, la vreo 10 luni după ce preluase naționala. Lăsa în urmă un grup masiv, vreo 8-10 fotbaliști pe care-i adusese de pe la diverse echipe din campionat și îi promovase insistent, după numeroase trialuri și meciuri amicale. Toți, „interesanți”: Marius Niculae, Rădoi, Tibi Ghioane, Codrea, Linkar, Mara, Bărcăuan.

…Franța calificată marți în finala Mondialului rusesc, după 1-0 cu Belgia, mi-a adus aminte de Boloni.

Cam toți specialiștii, jucători și antrenori, îi indicaseră pe belgieni, înaintea meciului de marți, drept favoriți. Da, Belgia avea – și are – un atac de vis, cu jucători de superclasă, toți împreună și fiecare în parte în stare să își califice echipa. Dăduse Belgia 14 goluri în cele 5 meciuri jucate la turneu până înaintea semifinalei – aproape 3 de partidă! Nimeni nu scăpase necăpăcit: Panama luase 3, Tunisia – 5, Anglia – 1, Japonia – 3, Brazilia – 2. Pac, pac, pac!

Hazard, Lukaku, De Bruyne, Mertens, cum să te bați cu ăștia? Cine să-i oprească?
Păi, cum cine? Forța grupului! Franța, adică.

Semifinala de marți, de la Sankt Petersburg, a fost jocul-școală care i-a lipsit în 2000-2001 lui Boloni ca să îi facă pe „oamenii de fotbal” din România să înțeleagă.

Evident, Franța are de asemenea, în lot, niște fotbaliști absolut excepționali, iar Mbappe este deja, la 19 ani, superstarul de care avea nevoie planeta după ce epoca binomului Cristiano Ronaldo – Messi a început să apună.

Dar marți a ieșit mai mult decât oricând în evidență diferența între o echipă – Belgia – care trăiește din sclipirile vedetelor sale și o alta – Franța – organizată aproape militărește, în care „niciun jucător, cât ar fi de bun, nu e mai important decât altul”, „toți trebuie să se supună echipei” și „echipa e deasupra tuturor”.

Sigur că Mbappe a fost realmente încântător, că a făcut artificii cum nu mai văzusem, la un francez, de pe vremea lui Zidane, că are o viteză de reacție ireală și că poate seta deja trendul la nivel mondial. Dar până și el a jucat pentru echipă. În fond, și așa se poate vedea la un fotbalist dacă are conștiința propriei valori, prin altruismul cu care, după ce creează faza, își servește un coleg (care, invariabil, ratează).
Pe cât de fantastic a fost Mbappe, pe atât de îngrozitor a fost Griezmann în meciul ăsta: slab, neconcentrat, defazat.

Dar, spre deosebire de belgieni, care începând de prin minutul 30 au început să se panicheze, la francezi nu s-a observat că unul joacă prost. Pentru că trăgeau ceilalți pentru el.
Așa, fotbalistic spus, Franța a câștigat cu Belgia pentru că a fost „mai echipă”. Adversarii n-au avut, pur și simplu, culoar de pasă și de șut. Și, când și-au dat seama de asta, s-au blocat. N-au mai știut ce să facă, pentru că, deși erau jucători de superclasă, nu erau și un „bloc funcțional” (alt stereotip care ascunde niște idei cât se poate de concrete). Când au înțeles că timpul trece și ei nu găsesc găuri în apărarea franceză, și-au pierdut ritmul. De Bruyne a început să înalțe zmeie, Lukaku s-a transformat din „bestia” care dă coșmaruri într-un troleibuz cu două burdufuri, Hazard a devenit copilul talentat din curtea școlii care îi irită pe toți cu driblingurile lui inutile și absurde.

Sub presiunea „grupului” la care Franța muncește metodic, zi de zi, de vreo 25 de ani, ca filosofie de joc și de sport, Belgia s-a dezmembrat.

Foarte probabil, marți seară, la Sankt Petersburg, am văzut ceva mai mult decât două semifinaliste: am văzut-o pe noua campioană mondială.