Simonenka

Am văzut în noaptea asta cea mai frumoasă demonstrație de sport pur între două mari sportive ale planetei. O luptă nu numai fizică, dar și mentală, o luptă nu numai cu adversarul de dincolo de fileu, ci și cu propriul eu, cu propriile limite, pe care cele două și le-au atins în multe momente ale meciului.

Azarenka a lovit cât a putut ea de tare și de precis, a vrut să dea senzația de forță, de dominație, de supremație, dar s-a izbit ca de un perete de încăpățânarea Simonei de a trimite înapoi orice minge posibilă și imposibilă.

A fost un meci al nervilor, al stăpânirii de sine în momentele dificile, un meci al liniilor lungi și al privirilor feroce.

Să faci față taifunului Azarenka, privirii aceea ucigătoare, loviturilor sale extrem de puternice, să o pui la respect, să o faci să nu înțeleagă ce i se întâmplă, să pară uluită, ea care era văzută câștigătoare înainte de meci, asta înseamnă să ai valoare, talent, psihic extraordinar, rezistență de atlet. Toate acestea sunt trăsăturile unei mari campioane.

Simona a servit bine, a rămas concentrată în permanență, a trimis mingea lung și intens, a lobat, a pus scurtă, a lovit din alergare, din șpagat și din poziții grele, ne-a arătat de ce e frumos tenisul și de ce ne place să ne uităm la tenis. Pentru sportivi ca ea.

Simona ne-a demonstrat încă o dată că este una dintre cele mai mari sportive ale României din toate timpurile și că se poate compara cu înaintașii Năstase, Nadia, Patzaichin. Îi lipsește un trofeu de Mare Șlem, pe care sperăm să-l câștige acum, în America.

A fost prea frumos, va fi și mai frumos.