A învins Wozniacki, dar ați învins și voi!

Nu am priceperea necesară să găsesc explicații pentru înfrângerea Simonei, însă aveți unde citi și lucrurile astea, colegul Alex Tăcină se pricepe la tenis mai bine decât oricine în presa de sport din România. Va scrie. Însă eu scriu pe fotbal de vreo 12 ani și, de-a lungul timpului, am putut interacționa cu „iubitorii sportului” din România. Înfrângerea Simonei a fost continuată în social media, acest adăpost al neadaptaților din punct de vedere social, cu o găleată de zoaie. De fapt, nu găleată. Se simte de parcă s-ar fi fisurat un baraj, iar peste noi ar fi venit un val înalt de mizerie, de apă mâloasă, urât mirositoare, „condimentată” cu PET-uri și pungi de plastic.

Am citit – așa ne-au învățat șefii ziarelor de pe vremuri, părerile cititorilor nu trebuie ignorate – multe dintre comentariile lăsate pe contul de Facebook al ProSport și, după ce am vomitat de două ori, am ajuns într-un moment în care nu mai găseam explicații. A cui e planeta asta?, vorba lui Mihai, prietenul meu pe care interacțiunea cu România reală, necoafată, l-a făcut să își caute reperele săptămâni la rând în liniștea pădurilor din Sri Lanka.

E copleșitor numărul celor care au izbucnit într-un cor de insulte, înjurături și mișto-uri de ghetou insalubru la adresa celui mai vizibil român din întreaga lume, așa cum e Simona Halep acum. Și ce nu pot pricepe e ce, mai precis, ne îndreptățește să fim nervoși? Care ne sunt reperele, de unde plecăm atunci când considerăm că trebuie să înjurăm la o finală de Grand Slam pierdută? Suntem cetățeni ai statului Michigan, suntem obișnuiți cu supremația în tenis, cu superlativele în sport, și ne dezamăgește locul doi? Ne-au plictisit finalele, trofeele la alte discipline importante? Nu, suntem cetățenii statului din subsolul Europei în aproape toate clasamentele, suntem ăia care-și bat cu bestialitate nevestele și care-și trimit copiii la toaletă în fundul curții după ce le fură carnetul de alocații ca să-și plătească datoriile la crâșmă. Nu excelăm la nimic, ne agățăm de geniile din cărțile de istorie, genii care ne-au părăsit când încă făceai patru săptămâni de la Southampton până pe coasta de est a Statelor Unite, însă dintr-o dată ne-am trezit îndreptățiți să cerem măreție. Atenție, nu performanță! Măreție!

Nu există fir logic în mesajele românilor, nu există absolut nimic firesc. E o amestecătură între halucinații născute din frustarea eșecului la pariuri și demență alimentată de discursul bolnav al unuia ca Banciu, personaj insalubru, laș și inestetic, eșuat în subsolul televiziunii, individ ale cărui perfomanțe în carieră sunt măsurate în secundele în care n-a respirat așteptând să își termine Ioan Becali saliva pe cămașa unui coleg de platou. 

Realitatea, în cuvinte puține și deloc pretențioase, este că am asistat la niște meciuri frumoase ale Simonei, că avem norocul să ne bată inima mai tare prin fazele finale ale turneelor importante de tenis și că suntem născuți în țara care a dat o sportivă ce a ajuns în fruntea unui clasament mondial popular cu femei cu un evident avantaj de ordin fizic. Mai puternice, mai înalte. Atât!

Asta este țara, oameni buni! Să nu vă imaginați că România e aia a voastră și a prietenilor voștri.