Un măr prea tare pentru Wilhelm Tell

Grasshopper, luată bob cu bob, nu e mai bună ca Steaua, dar roș-albaștrii au tremurat tot meciul dintr-un motiv simplu: adversarii au fost o echipă, erau mai calmi, în declarațiile de dinainte de partidă și în timpul acesteia elvețienii aveau ceva din liniștea cu care Wilhelm Tell și-a potrivit în arbaletă săgeata. Sau, ca să revenim la sport și la contemporani, aveau ceva din liniștea cu care Federer a doborât, cu un serviciu bine țintit, o sticlă plasată pe capul unui tip care îl ajuta să filmeze un clip pentru Gillette. S-a văzut bine că nu-i afectează foarte mult dacă pierd. Ciriaco Sforza, antrenorul lor, a și declarat că echipa sa nu trebuie să fie nerăbdătoare sau nervoasă și chiar n-a fost. În schimb, steliștii au jucat cu ghetele îngreunate de adjective, nu-i așa, a fost cel mai important meci din cariera lui Ilie Dumitrescu, of! îl uită ăștia odată pe Pițurcă? Antrenorul care la fiecare frază folosește cuvântul „extraordinar”, care vorbește mereu de jucători extraordinari, de atmosfera extraordinară, a avut o problemă: Grasshopper, fără nimic extraordinar, a ticăit regulat ca un ceas, la fiecare sfert de oră a produs o mare ocazie sau chiar un gol anulat aiurea din ofsaid.

Emeghara al nostru parcă era fratele mai mic al lui Emeghara al lor, nu îndrăznea să-l deranjeze cu nicio deposedare, poarta Stelei e oferită pe post de măr elvețienilor de către jaloanele Geraldo și Abrudan, îngălbenite rapid de cartonașe. Sărmanul Tătărușanu se răsucește ca un vierme în stânga și-n dreapta și scăpăm. Asta până ce Surdu simte nevoia să ajute apărarea, făcându-se că leșină în careu, după principiul că și urșii se opresc puțin ca să miroasă „cadavrul”. Steliștii vor să-l resusciteze, iar Salatic marchează. În prelungiri, alte ratări ale elvețienilor și urmează penalty-urile. Aici, în sfârșit, vorba lui Ilie Dumitrescu, are acoperire. Avem un noroc extraordinar, care s-a numit Tătărușanu. Wilhelm Tell a tras în noi, ne-a nimerit, dar mărul a fost prea tare.