X-ul și speriații

Ce putea să-l determine pe arbitrul polonez Marcin Borski, aseară, să prelungească aproape opt minute o partidă pe care hotărâse inițial s-o facă de 94 de minute (oricum prea multe pentru câte întreruperi fuseseră)?

Să nu ne gândim că în minutul 96 pe chipul centralului se citea o disperare mai mare decât chiar a oaspeților care alergau după egalare. Să nu luăm în considerare cartonașul galben arătat lui Tătărușanu chiar la prima tentativă de a trage la timp. Să nu privim cu ochi răi nenumăratele decizii cel puțin îndoielnice luate împotriva gazdelor de brigadă de-a lungul întregii partide. Și să nu fim malițioși, amintind de zecile de arestări operate în lumea fotbalului din Polonia pentru meciuri aranjate și implicare în mafia pariurilor.

Acum nu mai are niciun rost să ne vărsăm năduful pe toate astea. Nu ne-ar fi de ajutor, pentru că am ascunde astfel propriile noastre probleme. A câta oară pierde Steaua ceva din cauza panicii care o cuprinde în finalul partidei? În Ghencea pare mai degrabă o problemă a locului decât a unei generații.

În 2006, Maccarone a barat drumul echipei lui Olăroiu spre finala Cupei UEFA în minutul 89. Acum două săptămâni, pe „Anfield”, tot ultimele 10 minute au fost dezastruoase. Aici e o problemă la care Lăcătuș are toate motivele să mediteze. Și lăutarii din apărare au de ce să-l pună pe gânduri pe noul antrenor. Iată că un atac senzațional nu te poate apăra întotdeauna (Dinamo a aflat deja lucrul ăsta).

Noul antrenor a reușit să le redea steliștilor entuziasmul și, în parte, organizarea. Mai are însă enorm de lucru. Trebuie să calmeze o echipă pe care performanța pare s-o sperie de moarte.

Și încă o problemă: pe jucători știm cine trebuie să-i liniștească. Dar pe Mache, nepotul-scuipător al patronului, cine-și asumă misiunea să-l educe?