Și atacul, Ando?

3-4 cu „șepcile” lui Claudiu Niculescu, o duzină de goluri în traistă de la noile promovate. Plus Split, plus vânzarea lui Pulhac, plus revolta lui Helder, plus… Unde dai și unde-i crapă capul lui Andone.

Până la urmă, iată, buboiul nu a copt în apărare, ci în atacul pe care îl pizmuiau toți și a spart vineri cu Clujul. M-am raliat corului nedumeriților de ce a plusat media într-atât pe clipa în care Andrei Cristea îi arăta obrazul lui N’Doye la penaltyul de la Tg. Mureș. Era un scor suficient de relaxat încât totul părea o ciondăneală puștească de curtea școlii, unde cel care vine cu mingea de acasă e primul care bate penaltyul. Colegii din presă care au focalizat atunci arătătorul lui Andrei Cristea au avut fler. Atacanții lui Dinamo începuseră deja să se calce pe bătături. Toți, cinci, șase, șapte, toate vârfurile din lot vor să joace, să înscrie. Deodată. Ca brazilienii altădată care mai lăsau trei-patru fraieri în apărare.

Ciudat e că și Ando le face jocul atacanților, le cântă în strună, îi perie, îi consolează, precum pe Andrei Cristea, doar încălzit, nu și folosit vineri, la final un pachet de nervi că n-a prins, acolo, câteva minute, fie și la 3-4. Cine să-i mai priceapă? Toți au ajuns nervoși cu nervii într-un moment în care Dinamo era lider, pofta de gol din anii ’50, când meciurile se încheiau cu 5-4, lăsa un răgaz și apărării să se mai găsească, să se așeze.

Ca un făcut, tot atacul a rămas vedeta după acest 3-4 cu U, cu un-doi-ul dintre Niculae și Dănciulescu cu banderola zdrențuită și fără arici pasată undeva pe pistă până când un masor sau cineva de pe bancă a reinventat banda izolatoare salvatoare ca înlocuitor de banderolă. Vă mai aduceți aminte de ironiile care l-au cocoșat pe Giani Kiriță la partida cu Bruges? Moment comic. Belgienii croiau un gol pe contraatac, iar Kiriță orbecăia în sens invers, rupt de fază, după banderola de mărgăritar pierdută undeva pe la mijlocul terenului. Atunci episodul poate că era și hazliu, acum e sigur trist.