Dumnezeu este stelist

S-a vorbit atât de mult de cruci, icoane și mir sfințit, încât am crezut că stadionul Steaua a devenit un sanctuar. În ciuda declarațiilor religioase ale patronului, nu credeam că Dumnezeu are timp să se uite la fotbal. Meciul a început într-un ritm drăcesc, cu lupte pe zone încinse ca în cazanele cu smoală. Rădoi a fost mai împărat decât Terim, a comandat defensiva Stelei cu mintea limpede și cu ochiul vigilent. Dayro, diamantul încă neșlefuit, a mângâiat mingea, a încurcat picioarele adversarilor. Totul pare posibil când e în posesie. Turcii s-au năpustit cu disperare spre poarta lui Zapata. Transversala lui Kewell ne-a făcut inima mică, mică de tot, dar Steaua are maturitatea să calmeze, să echilibreze și să pună probleme. Toja, aproape invizibil la creație în prima parte, găsește o pasă de geniu, Nicoliță pare în poziție de ofsaid, dar „grafica e greșită”, cum ne spune Cosmescu la reluare, și e 1-0, mai mult decât ne trebuie pentru calificare. Turcii ne înghesuie ca pe vremea lui Ștefan cel Mare. Rezistăm eroic, ieșim pe contraatac și avem ocazii. Încă 5 minute! 4, 3, 2, 1. Victorieeeeeeeee! Două echipe românești în grupele Ligii Campionilor! Cred că Dumnezeu s-a uitat la meci în această seară. Și a ținut cu Steaua!