SPECIAL | "Asta a fost neşansa jucătorilor care am fost mai bătrâni la Revoluţie - 17, 18, 19 ani. Trebuia să intrăm la profesionişti, generaţia a fost una dintre cele mai bune ale României". Incursiune în tenisul dintre regimuri, cu Ivanisevic şi Courier, alături de Ciprian Porumb

14 sep 2018 1340 afişări Comentează şi tu Tenis
SPECIAL | "Asta a fost neşansa jucătorilor care am fost mai bătrâni la Revoluţie - 17, 18, 19 ani. Trebuia să intrăm la profesionişti, generaţia a fost una dintre cele mai bune ale României". Incursiune în tenisul dintre regimuri, cu Ivanisevic şi Courier, alături de Ciprian Porumb Ciprian Porumb, la o incursiune pe culoarul amintirilor. Foto: Cezara Paraschiv 5 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7966/17468143/3/porumbimg-3503.jpg

"Am început la tenis de masă pentru că am fost recrutat la şcoală de nişte antrenori foarte inimoşi de la tenis de masă, din Cluj. Şi jucam bine. Am ajuns să joc Campionate Naţionale, eram destul de bun. Până când a venit tatăl meu la sală şi i s-a părut că e aerul prea închis şi a zis că ar trebui să facem o schimbare. A fost grea schimbarea, pentru că eu deja începusem să fiu bun şi chiar mă ataşasem de tenisul de masă. El, fiind sportiv foarte bun, fost atlet, mai juca tenis cu prietenii lui. Aşa am ajuns la tenis", povesteşte Ciprian Porumb, proiectându-ne în trecut, cu mulţi, mulţi ani, înainte de Revoluţie, răspunzând invitaţiei ProSport de a privi înapoi către un tenis care, la vremea respectivă, avea puţine lucruri în comun cu realitatea tenisului mondial, dar şi cu ceea ce avea să urmeze.

Deci, tatăl şi-a dorit ca fiul să iasă afară să joace, să nu joace în aer închis?!
Da. Deşi Clujul era un centru excelent de tenis de masă la momentul acela şi producea jucători pe bandă rulantă. Aveam un club foarte puternic, CSM-ul producea atunci, era şi un antrenor foarte bun...

V-a luat ceva timp să îndrăgiţi tenisul de câmp, care vă lua de la tenisul de masă, un sport la care deja aveaţi nişte rezultate?
Mi-a plăcut tenisul. Şi am uitat de tenisul de masă din momentul în care am ajuns la tenisul de câmp. Mi-a plăcut competiţia. Erau jucători destui de mulţi şi bunişori la Cluj, spre deosebire de acum. Masa de jucători era mult mai mare. Erau buni pe plan local, jucau şi la Naţionale. Erau jucători care contau. Am reuşit în timp foarte scurt să câştig meciuri cu jucători pe care, la început, îi vedeam ca fiind foarte, foarte, foarte buni. Asta m-a mobilizat şi mi-a dat putere să muncesc mai mult. Deşi, a fost foarte greu.

"Problema mare cu tenisul începe după ce te apuci să îl joci. După ce înveţi să joci"
Ciprian Porumb


Ciprian Porumb, în timpul mandatului de căpitan-nejucător al echipei cu Cupa Davis a României, 2011-2013. Foto: Mircea Roşca / Mediafax Foto

"Am jucat câţiva ani după ureche, imediat după Revoluţie - exact anii de care ar fi trebuit să profităm"

Spuneţi că a fost greu... în ce sens?
A fost grea lipsa de cunoaştere. Nu ştiam nimic - ce înseamnă tenisul adevărat... Jucai pentru tine, ca să ajungi la un Campionat Naţional. Poate să îl câştigi. Astea erau ţelurile atunci. Nu era puţin lucru, întrucât concurenţa era foarte mare. Existau cluburile tradiţionale - Steaua, Dinamo, Constanţa, Braşov, Timişoara. Exista un tur al turneelor naţionale, în care veneau echipele cu foarte mulţi jucători. Se făcea, aşa, în ordine: o luai de la vest - Timişoara, Arad, Oradea, Cluj, Braşov, Bucureşti. Şi, aşa, jucai o lună şi jumătate sau două luni. Zi de zi, meciuri cu jucători buni, se făceau competiţii între cluburi, între echipe. Era un tur naţional paralel. Ştiam foarte puţine despre turul mondial, la momentul respectiv. Asta a fost - zic eu - neşansa jucătorilor care am fost mai bătrâni la Revoluţie - 17, 18, 19 ani. Noi trebuia să intrăm la profesionişti, iar şocul a fost puţin cam mare, deşi generaţia a fost, cred, una dintre cele mai bune pe care le-a avut România. Mă refer la numărul de jucători care jucau bine şi foarte bine. Şi totuşi, niciunul nu am reuşit să ajungem să rupem bariera primilor 100 din lume, pentru că era problema financiară, era problema vizelor, era problema transportului, antrenorii nu erau nici ei foarte pregătiţi şi erau greu de găsit cei care ar fi ştiut ce este de făcut. Am jucat câţiva ani după ureche, imediat după Revoluţie - exact anii de care ar fi trebuit să profităm. Cred că o dovadă este şi generaţia jucătorilor care erau cu 3-4 ani mai mici. Pescariu, Pavel, Voinea, Alex Rădulescu - o grămadă de jucători care au reuşit să se dezvolte mult mai bine, având 14-15 ani la Revoluţie.


Generaţia pentru care Revoluţia a venit prea târziu. Concluzia lui Ciprian Porumb. Foto: Cezara Paraschiv

Deci generaţia care a avut 18-19 ani la Revoluţie a fost o generaţie sacrificată?
Da, a fost sacrificată, aşa cred. Sigur, am jucat chiar foarte bine unii dintre noi, pentru pregătirea şi resursele pe care le aveam la vremea respectivă. Chiar am făcut, zic eu, lucruri frumoase. Dar se putea şi mai mult, cred, pentru că a fost o generaţie de excepţie. Ce să mai spun, apoi, de cei care erau mai mari ca noi şi aveau 20, 22 de ani, sau 25 de ani la Revoluţie? Asta a fost. Apoi, s-a uşurat. Dar, a intervenit problema financiară, care încă există. Problema mare cu tenisul începe după ce te apuci să îl joci. După ce înveţi să joci.

"În momentul în care fizicul nu te mai ţine, nici psihicul nu mai rezistă. Începi să strigi, te înfurii"

Ce v-a dat tenisul de masă, ca să vă ajute la tenisul de câmp?
Eu am venit la tenisul de câmp foarte organizat. Pentru că am avut nişte antrenori foarte buni, dar şi foarte severi, care ne-au crescut într-un spirit de respect şi de sportivitate. Asta mi-a prins bine toată cariera, şi de tenismen. Apoi, sigur că diferă sporturile, evident. Tenisul mi se pare un sport mult mai complex, având această latură fizică foarte accentuată, mai nou. În tenisul de masă - concentrarea pe termen scurt te ajută foarte mult, iar asta ajută şi în tenisul de câmp.

Tenisul de câmp, comparativ cu tenisul de masă, ar fi, deci, ca un sport de anduranţă comparat cu un sprint?
Exact. Şi ai nevoie de o pregătire mentală de mai lungă durată, care are o legătură foarte trainică cu fizicul. Pentru că în momentul în care fizicul nu te mai ţine, nici psihicul nu mai rezistă. Începi să strigi, te înfurii. Trebuie să fii foarte biune pregătit fizic ca să poţi rezista mental. În schimb, mi se pare că la tenisul de masă, partea mentală este mult mai pregnantă. Poate greşesc. Dar, aşa o simt, gândindu-mă la ceea ce am jucat acum mulţi ani.

"Eram, într-un fel, puşi deoparte, şi ca jucători, şi ca naţie. uţini înţelegeau de ce noi nu aveam echipamente de la mărci renumite, de ce nu aveam racordaje de nu ştiu ce fel. Ne era greu şi nouă. Banii? La nivelul nostru nu mai tragi linie, pentru că te sperii"

Aţi prins nişte deplasări şi înainte de '90?
Am prins câteva... Eram mici, tineri. Am prins, la nivel de juniori deplasări, dar nu în Occident  - de unde puteai veni cu genţile pline şi cu celebrele video-uri. Eram prea tânăr. Mă preocupa tenisul şi atât. A fost o experienţă frumoasă, dar şi traumatizantă. Pentru că veneam dintr-o ţară în care nu aveam nimic - nici echipamente, nici rachete. Doar strictul necesar. Eram, într-un fel, puşi deoparte, şi ca jucători, şi ca naţie. Nu era vina nimănui. Dar puţini înţelegeau de ce noi nu aveam echipamente de la mărci renumite, de ce nu aveam racordaje de nu ştiu ce fel. Ne era greu şi nouă să acceptăm chestia asta, copii fiind. Dar, am trecut peste. Am jucat, eu zic, onorabil pe la turneele acelea, unde aveam o companie super-selectă. Era Goran Ivanisevic, Jim Courier - am fost în turnee cu el, pentru că echipa Statelor Unite venea câte o lună în Europa. Fabrice Santoro, Richard Krajicek, Nicklas Kulti - suedezul, Wayne Ferreira - din Africa de Sud. Erau foarte mulţi jucători care au devenit legende ale tenisului. A fost o şansă, dar eram marcaţi de faptul că nu ne puteam ridica la nivelul lor din punct de vedere al materialelor. Nu prea aveam pantofi de tenis, genţi de tenis. Tot timpul încropeam câte ceva ca să putem să ţinem pasul cu ei. Dar, pe de altă parte, a fost şi o experienţă foarte frumoasă.

În momentul acesta, se spune că este nevoie să aungi în Top 100 ca să poţi spune cu adevărat că ai făcut bani din tenis. La vremea respectivă, banii câştigaţi din tenis erau suficienţi? Erau suficienţi de exemplu pentru a putea deschide un club de tenis într-un oraş din România?
Nici pomeneală! Nu poţi să faci asta, doar dacă stai un timp în Top 100, pentru că trebuie acoperite şi cheltuielile pe care le faci până acolo. Dacă e să o iei ca un business, să te gândeşti să câştigi bani peste ce ai investit, trebuie să stai cam mult în top 100. Ar cam trebui să aungi chiar în Top 50, ca să spui că poţi să pui ceva deoparte şi să strângi bani. Deci, e greu. Noi am jucat aşa, din ce făceam, cu ce mai primeam de la părinţi. Eram fericiţi dacă mai câştigam ceva bani cât să ne asigurăm transportul la următorul turneu. Să vedem ce facem acolo. Banii nu contau acolo şi bănuiesc că nici astăzi, pentru jucătorul profesionist nu prea contează banii, contează să acumulezi punctele în clasamentul mondial, pentru că apoi vin şi banii. Fiecare ştie asta. La nivelul nostru însă, nu mai tragi linie, pentru că te sperii. Nu mai tragi nicio linie, o laşi aşa şi încerci doar să faci cât mai bine şi mai mult în tenis. Să ajungi cât mai sus.


Ciprian Porumb a jucat finala Campionatului Naţional de tenis, din 1991, fiind învins de Andrei Pavel. Foto: Mircea Roşca / Mediafax Foto

Ciprian Porumb este mulţumit însă. În prezent, când spune că "Federaţia, momentan, este un capitol închis", îşi dedică cel mai mult timp clubului său de tenis, de la Cluj. "Un club mic şi cochet, într-o zonă liniştită. Sunt destul de mult timp acolo, am avut patru terenuri, am renunţat la două dintre ele. Sunt două terenuri cochete, bine îngriite, pe care mă simt bine. Se joacă destul de mult, mai ales vara, în vacanţe. Mă bucur că vin copii să joace, vor să joace între ei", spune Ciprian Porumb.

Se simte, în momentul de faţă, că avem o jucătoare numărul unu în lume? Aduce ea mai mulţi copii la cluburile de tenis?
Se simte, clar. Vedem ce înseamnă nu doar Simona, ci fenomenul tenisului feminin în România. E clar, majoritatea părinţilor tineri îşi îndrumă copiii spre tenis. Este îmbucurător, pentru că avem o bază de selecţie mai mare şi să sperăm că, în continuare, vom reuşi să mai scoatem campioni, nu numai la feminin, ci şi la masculin.

Unde ar fi mai mulţi copii? La ce categorie de vârstă?
Se diluează foarte mult odată cu creşterea în vârstă. Devin cheltuielile mai mari, intervine şcoala, alte priorităţi. Să zicem că cei mai mulţi copii sunt la 8-10 ani, apoi la 12, 13, 14 şi, ajungând spre juniorii mari, seniori - fenomenul îşi pierde din anvergură. Dar, să vedem. Idei, planuri... Federaţia trebuie să vină cu idei şi planuri. Ca să facem sportul acesta ca, după ce începi să îl joci bine, să nu mai fie atât de scump. Să facem acele centre regionale cum s-a spus. Copiii foarte buni să fie duşi la pregătire centralizată şi o grămadă de lucruri.

Acum, laboratorul principal de produs campioni pare a fi Constanţa...
Da, au o tradiţie grozavă în tenis. Au scos jucători şi înainte de '89 şi după '89. Jucători foarte buni. Desigur, poate că îi ajută şi clima. Este o climă mai blândă, se poate juca mai mult tenis afară, nu în balon. Eu asemăn ceea ce se întâmplă acolo, bineînţeles - făcând o comparaţie exagerată, cu Barcelona, unde merg foarte mulţi jucători să se pregătească şi se pregătesc afară tot timpul anului. România are, predilect, terenul de zgură, iar jocul afară se leagă foarte tare de terenul de zgură. Cred că asta poate fi o explicaţie a apariţiei unor tenismeni atât de buni în Constanţa. Desigur, au fost centre foarte bune şi la Braşov, Clujul a reuşit să se ridice puţin, au apărut  cluburi destul de frumoase care au reuşit să aducă turnee Futures de-a lungul timpului. Şi cu câteva rezultate la juniori.


Foto: Cezara Paraschiv

"În tenis, eşti mult prea puţin timp în echipă. Tu eşti 'duşman' cu toţi cei cu care joci şi nu poţi lega prietenii în timpul carierei de sportiv. Asta am păţit-o şi eu. După ce ne-am lăsat de tenis, ne-am reîntâlnim şi am ajuns să fim prieteni buni"

Se întrevede acum un copil mai talentat, în acest moment, în Cluj?
Este devreme. În tenis este greu să faci nişte predicţii care să se şi adeverească. Cred că antrenorii care au cât de cât habar despre fenomen ar trebui să fie mult mai rezervaţi în a da predicţii. Sigur, sunt jucători talentaţi care spun ceva la prima vedere, dar nu este doar atât. Trebuie foarte multe lucruri să se unească şi să întrepătrundă, ca să se ridice un copil la seniori şi să facă faţă la nivel de seniori.

Băiatul dumneavoastră?
Băiatul meu a jucat foarte bine la juniori, apoi nu i-a mai mers aşa bine cu cariera de tenismen. Acum, este într-o pauză. Stă să se gândească. este şi la o vârstă la care deja e matur şi poate lua deciziile. A avut o intervenţie la umăr, la 17 ani, iar asta l-a ţinut pe loc. Operaţia a fost un succes, o super-reuşită, dar a intervenit un blocaj la nivel mental. Jucători pe care îi bătea au urcat în clasament, l-au depăşit şi nu a înţeles lucrul acesta - că va fi depăşit. Şi că a trebuit să lupte apoi să îi ajungă. Se aştepta să rămână acolo. Şi-a dorit foarte mult, să stea cu ei acolo şi cred că asta i-a dăunat. Dar, nu e totul pierdut. Eu l-am sfătuit să joace un pic dublu. La dublu nefiind un efort fizic atât de solicitant, m-am gândit că îl ajută să recupereze diferenţa. Găsindu-şi un partener bun, ar avea şanse. Are calităţi pentru dublu, este înalt, are anvergură mare - lucruri care trebuie pentru un jucător de dublu şi pe care el le cam are. Un serviciu bun, retur bun, voleu, smash. Dar, trebuie muncă şi pentru asta şi necesită şi înţelegere foarte mare din partea unui jucător obişnuit să joace individual. Pentru a intra într-un parteneriat cu cineva, pentru a putea face echipă adevărată - ceea ce este atipic pentru tenis.

Există şi mentalitatea aceea că dublul este doar o probă auxiliară, nu?
Sigur, sigur! E clar că este aşa. Dar, se poate face o carieră şi la dublu, chiar o carieră frumoasă. Vedem la jucătorii noştri de dublu, ce cariere frumoase au făcut la dublu şi ne bucurăm pentru ei. Dar, în tenis, când creşti, joci simplu. Te familiarizezi cu asta - atacul, adversarul, atacul şi adversarul. Eşti mult prea puţin timp în echipă. Tu eşti "duşman" cu toţi cei cu care joci şi nu poţi lega nici chiar prietenii în timpul carierei de sportiv, de tenismen. Asta am păţit-o şi eu. După aceea, după ce ne-am lăsat de tenis, ne-am reîntâlnim şi am ajuns să fim prieteni buni, cu mulţi dintre competitori, dar în timpul carierei este greu, pentru că aveam meciuri împreună, aveam fiecare ritualul lui. Tenisul este un sport individual şi este mult mai greu să legi prietenii.

E o chestie ce ţine de români şi România?
Nu, nu! Este o chestie generalizată. Nu vedeţi cum merg jucătorii doar cu staff-ul lor? Este nevoie de un staff! Te gândeşti - de ce are nevoie Djokovic de un staff atât de mare? Pentru că eşti un tip singuratic şi ai nevoie de cineva care să stea lângă tine. Antrenorul trebuie să stea lângă tine şi să compenseze într-un fel acea lipsă de prieteni din tur.

"Sunt convins că un jucător de la masculin are foarte multe să le spună fetelor şi să le explice ce e bine, ce e rău în circuitul masculin pentru circuitul feminin şi invers. Eu mă gândesc că o femeie, venind din WTA, îţi poate spune şi alte lucruri. Este o experienţă în plus"
Ciprian Porumb

Excepţia ar fi, poate, zona de spanioli?
Cred că acolo, mai ales în jurul lui Nadal, s-au strâns pentru că au şansa de a fi atât de mulţi şi se antrenează împreună. Sunt, totuşi, convins, că relaţiile sunt doar de tenis şi atât. Nu cred că merg mai mult de atât. Au gândit: avem şansa asta, de a fi atât de mulţi jucători aici, hai să o folosim în faţa tuturor celorlalte naţii. Asta se vede şi la francezi, pe care, după ce şi-au terminat cariera, îi vezi în spatele jucătorilor tineri. E de mirare.Te miră. pentru că jucători ca Pioline, Grosjean, Forget, care şi-au terminat cariera şi au fost nişte sportivi extraordinari, sunt cooptaţi de Federaţie şi îi vezi în spatele jucătorilor tineri de acum. Este mare lucru. Cred că, odată cu terminarea carierei de profesionist, devii mai matur. Vezi lucrurile un pic mai panoramic.

Dar, parcă în Franţa este şi un paradox. Au numit-o pe Amelie Mauresmo căpitan la echipa de Cupa Davis şi pe Bennetteau la Fed Cup...
Poate ţine şi de experienţa ei cu Andy Murray. Da, este ok, mi se pare o deschidere. Sunt convins că un jucător de la masculin are foarte multe să le spună fetelor şi să le explice ce e bine, ce e rău în circuitul masculin pentru circuitul feminin şi invers. Eu mă gândesc că o femeie, de exemplu, venind din WTA, îţi poate spune şi alte lucruri. Este o experienţă în plus. Pentru jucătorii buni, care, clar, sunt jucători cerebrali, care se maturizează mult mai repede decât vârsta lor, este un plus mare.

Ciprian Porumb nu se poate ascunde. Îi lipseşte câteodată sentimentul şi viaţa aceea trepidantă, săptămână de săptămână, pe circuit. "Puţin, da. După ce m-am lăsat, am mers foarte mult cu Cip, cu juniorul meu. M-a ţinut, cumva, în fenomen, mult mai tare. Am mers la multe turnee împreună. În ultimul timp simt câteodată că îmi lipseşte acea competiţie, la orice nivel. Este o competiţie frumoasă, care naşte caractere frumoase. Asta este cel mai important. Tenisul te pregăteşte pentru meciuri, dar şi pentru viaţă, zic eu", ajunge Ciprian Porumb la finiş. La game, set şi meci, pentru moment.


Ciprian Porumb a ajuns până pe poziţia 394 ATP, la simplu. Foto: Cezara Paraschiv

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.