Nadal sare din nou. Cu genunchii șuierând pe lângă nasul arbitrului de scaun care încearcă, înainte de meci, să le dea jucătorilor indicațiile atât de familiare. Nadal amână startul după propriul cronometru intern. Aliniază sticlele. Verifică, din nou și din nou. Sunt jucători ai noii generații care imită mișcările agresive ale spaniolului și sprintul lui care parcă despică pământul de la fileu spre linia de fund. Dar Nadal o face atlfel. În 2017, Nadal va sări din nou în decorul albastru de la O2 Arena. Un albastru de floare de nu-mă-uita pentru „ultimul capitol al unui an istoric” în cartea lui Rafa Nadal. Acest capitol, așa cum inspirat l-au numit reprezentanții ATP într-un articol de prezentare a jucătorului care va încheia anul pe prima poziție ATP, se așterne pe hârtie începând de luni, de la ora 22:00, în grupa „John McEnroe”.
„Rafa” s-a calificat în carieră de 13 ori la Turneul Campionilor, însă până acum nu a putut juca decât de șapte ori. Acest ultim turneu din an, programat în luna noiembrie, este mereu dincolo de limitele fizice ale ibericului care își torturează corpul la fiecare meci, prin efortul pe care și-l impune punct de punct, fără a-și permite vreun moment de respiro. Nu l-a câștigat niciodată, deși a jucat două finale în aceste condiții indoor, care anulează marea sa capacitate de adaptare la mediu, la orice vânt, boare, rafală sau săritură ciudată dată de vreo denivelare din teren.
2016 era anul în care în O2 Arena se zărea din loc în loc câte un carton pe care fanii trimiteau inimioare și mesaje de „we miss you” către Nadal și Federer. Către Rafa și Roger, cei care nu puteau fi uitați, chiar dacă timpul părea că nu mai are răbdare cu ei – ca și cu Moromeții lui Marin Preda, dar care lipseau de pe marele afiș al anului. Fie că era vorba despre cel cu campionii din Grand Slam-uri, fie despre afișul cu cei opt magnifici ai sezonului.
2017 a fost cadoul tenisului pentru fiecare fan în parte. ATP-ul a inovat și a experimentat cu noua generație – una promițătoare, ofertantă! – până a dat-o în sexism și comercial ieftin la tragerea la sorți de la NEXT Gen Finals. Imaginea anului rămâne cea în care Rafa Nadal îi sare în brațe eternului rival Roger Federer, la Laver Cup – tot un proiect inovativ, tot experimental… Sobrul elvețian l-a primit în brațe pe Rafa, l-a ținut sus în aer, iar energia acelui unic moment va rămâne, ca în cântecul lui Whitney Houston – „one moment in time”.
Imaginea lui 2017 în tenisul mondial
„Au fost momente în care sezonul 2017 părea că este o rolă de film cu cele mai bune momente ale carierei lui Rafael Nadal – una lungă, de neegalat. Era Nadal care își executa secvența elaborată de ticuri, pregătindu-se să servească. Nadal, pierdut undeva în fundal, cu trupul contorsionat și tensionat, pregătit să trimită năucitor un forehand. Nadal, înfruntându-și marele rival, pe Roger Federer, în finale la Australian Open, la Indian Wells, la Miami, la Shanghai. Nadal, cu părul întins sub greutatea broboanelor de sudoare, cu hainele pătate de zgură, ochi încrețiți într-un zâmbet, colecționând trofee la Monte-Carlo, Barcelona, ​​Madrid și Roland Garros. Apoi pe hard-ul de la US Open și Beijing. Nadal, devenit #1 în clasamentul ATP. Totul era atât de familiar, încât fiecare imagine putea fi luată ca de la sine înțeles – așa cum, cu un an în urmă, devenise de la sine înțeles că Nadal este într-un declin inevitabil și inexorabil. La sfârșitul anului 2016, Nadal părea un om frânt, mereu accidentat și mult prea adesea descurajat. Forehand-urile lui se prăbușeau scurt, sărind din teren fără mușcătura obișnuită. Serviciul lui era mai fragil, deplasarea lui – cu o microsecundă întârziată. A pierdut meciuri pe care, în trecut, le-ar fi scos la liman, și a câștigat cu greu meciuri pe care, în trecut, le-ar fi câștigat într-un galop. A și stat pe bară mult, din cauza accidentărilor. Bineînțeles, era încă unul dintre cei mai buni jucători din lume, încă capabil de realizări uimitoare. Încă putea ajunge la lovituri de neajuns pentru a le transforma în trasoare câștigătoare pentru el. Putea încă să își macine adversarii și să le aplice apoi lovitura finală în moalele capului. Dar victoriile mari veneau mai rar și el termina anul 2016 pe locul 9. Părea că se stinge, dacă nu era deja dispărut”, este imaginea de ansamblu pe care ne-o arată reprezentanții ATP.
Rafael Nadal a primit, duminică, trofeul pentru numărul unu mondial la final de sezon 2017
Nadal este singurul jucător de top care în 2017 a făcut un sezon complet și nu a luat practic nicio pauză din cauza accidentărilor. Este o premieră în cariera sa, în anul în care a devenit primul jucător cu 10 victorii la același turneu de tenis și care l-a transformat în cel mai bătrân „year-end number one’ din istoria ATP-ului.
1. „Fotbalistul care n-a mai existat”: „eram cel mai bun marcator” și ziua când s-a întâlnit cu un „Toni” și la fotbal
Nepotul unui erou al echipei FC Barcelona – Miguel Angel Nadal, fan înfocat al lui Real Madrid și primul om ajuns în vestiarul naționalei Spaniei după ce „Furia Roja” a câștigat Cupa Mondială din 2010, în Africa de Sud (cu o săptămână după ce Rafa câștigase Wimbledon-ul), actualul număr unu din tenisul masculin a început tenisul la 4 ani, însă a jucat în paralel aproape o decadă și tenis, și fotbal.
Ce mult i-ar fi plăcut…
„Ajunsesem deja la stadiul în care mă antrenam de cinci ori pe săptămână la tenis și călătoream și în afara granițelor Spaniei, jucând și câștigând cu cei mai talentați puști de vârsta mea din Europa. Dar în weekend jucam cu echipa de fotbal în diverse competiții. (…) Ceva trebuia tăiat de pe listă și nu voiam să renunț la fotbal. Doar gândul mă făcea să sufăr. În cele din urmă, nu prea am avut de ales.
Durerea ar fi fost și mai mare dacă nu se întâmpla ca echipa mea de fotbal să fie preluată de un nou antrenor. Antrenorul anterior – pe care îl iubeam – înțelesese că nu pot veni la toate antrenamentele, însă mă primea bucuros la meciuri, deoarece eram cel mai bun marcator al său. În schimb, noul antrenor era mai dogmatic. Mi-a spus clar că, dacă nu vin la antrenamente la fel ca ceilalți, nu voi putea juca în această echipă. Dacă lipseam fie și de la un singur antrenament pe săptămână, zburam din echipă. Asta a fost.
Rafael Nadal a jucat numeroase meciuri caritabile de fotbal
Însă ce nu a bănuit antrenorul este că lucrurile ar fi putut arăta altfel în viața mea dacă nu renunțam atunci la fotbal. Tata afirmă că aș fi putut ajunge un bun jucător profesionist de fotbal. El îmi spune că mă antrenam mai sârguincios decât ceilalți băieți. În plus, aveam acea încredere bizară – o putem numi credință lunatecă – în capacitatea echipei mele de a învinge chiar și atunci când era practic imposibil. Eu am bănuiala că tatăl meu îmi supraevalua talentul la fotbal. Eram bun, dar nu special. Tenisul era sportul la care eram cu adevărat excelent, deși îmi făcea mai multă plăcere să joc fotbal. Făceam parte din echipa oficială de juniori a Insulelor Baleare, dar eram deja campionul Spaniei la U12 și finalist la U14. Trebuia ales tenisul. Nu am regrete, deoarece am luat decizia bună, dar și pentru că sunt genul de om care nu suferă din pricina lucrurilor ce nu pot fi schimbate. Se poate găsi pe YouTube un filmuleț cu un interviu dat de mine la 12 ani, de la un turneu pentru copii sub 14 ani. Spun la un moment dat – ‘Îmi place fotbalul, dar este numai pentru distracție’. Nu împlinisem încă 14 ani și deja aveam o carieră„, rememorează Rafa Nadal în biografia „Povestea Mea”.
2. Acționar la bursa fotbalului
Rafael Nadal a păstrat totuși legăturile cu fotbalul: în toamna lui 2010 a devenit acționar la echipa de fotbal a Mallorcăi, pentru a o salva de la faliment. În 2016, Marco Asensio a ajuns la Real Madrid și grație insistențelor lui Rafael Nadal, iar ibericul nu a ascuns faptul că, într-o zi, i-ar plăcea să ajungă președinte al grupării de pe Santiago Bernabeu.
3. Puștiul învățat cu durerea
Rafa Nadal se descrie drept un tip „neîndemânatic”, ușor împiedicat și nu foarte coordonat. Spune clar că „ritmul pe terenul de tenis mi l-am găsit pentru că am muncit mult, nu e ceva nativ„. Când a luat însă decizia de a merge cu tenisul mai departe, a fost convins că trebuie să dea totul și că are nevoie de Toni Nadal. Așa că nu l-a urât niciodată pe Toni, chiar dacă acesta l-a supus de fiecare dată unor tratamente extreme. Nu s-a răzvrătit nici măcar atunci când unchiul nu a schițat niciun gest de îngrijorare în momentul în care nepotul său de 13 ani a încercat să sară fileul, a căzut și a făcut luxație deschisă la încheietură, ba chiar l-a întâmpinat cu o ironie.
„Aveam dureri și nu am spus nimic, însă am înțeles atunci ceva ce îi scăpase nașului meu: cât de important devenise Toni pentru mine acum, că toate ambițiile vieții mele se concentrau în tenis, și cât de puțin înțelept ar fi fost ca familia mea să cunoască tensiuni din cauza lui sau ca eu să nutresc gânduri negative la adresa sa. Avea dreptate în cele din urmă. Lecțiile dure, cum a fost cea din ziua acelui incident m-au făcut mai apt de a suporta condițiile dureroase în care un sportiv de performanță trebuie să activeze de cele mai multe ori. Am început să folosesc această lecție cu mult înainte de a deveni jucător profesionist„, povestește în biografia sa Rafael Nadal.
Prima mare victorie a carierei – titlul național de la categoria U14 – a venit pe fond de durere acută. „Nu doar că l-am învins pe adversarul meu din finală, ci mi-am învins și durerea pas cu pas. Turneul s-a ținut la Madrid, iar rivalul meu din finală era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei – Tomeu Silva, împreună cu care mă antrenez de la 12 ani. În prima rundă, am căzut și mi-am rupt degetul mic de la mâna stângă. Am refuzat să renunț, ba chiar mai mult, sub ochiul vigilent al lui Toni, nici măcar nu m-am plâns. Cu un an înainte ajunsesem în semifinale, iar anul ăsta eram hotărât să câștig. Am jucat așa, învingându-l în finală pe Tomeu cu 6-4 în setul trei. Am ținut racheta cu patru degete, cel rupt atârnând bleg și fără viață în el. Nu l-am bandajat, pentru a nu-mi îngreuna loviturile. (…) Am suportat atât de bine durerea în timpul jocului, încât aproape am uitat de ea. Totul ține de concentrare. Sunt mândru de adolescentul Rafael, care a trecut cu brio prin aceste experiențe. Am stabilit atunci un etalon pentru mine însumi a ceea ce înseamnă anduranță și acest etalon a funcționat mereu ca un exemplu. amintindu-mi că mintea are putere asupra materiei și că, atunci când îți dorești ceva, niciun sacrificiu nu este prea mare.
Abia după ce am câștigat ultimul punct în fața lui Tomeu la acea finală, am realizat ce mi se întâmplase. După încheierea partidei, durerea a mușcat atât de puternic, încât nici nu am reușit să ridic cupa în aer. Pentru fotografii, un alt băiat a trebuit să mă ajute să o țin„, rememorează Nadal un episod care l-a marcat și care, în egală măsură, arată exact cât de sus este limita de suportabilitate a durerii în cazul ibericului – o constantă a carierei sale, de altfel.
4. „Einstein al tenisului”
În 2013, în timp ce comenta partida din sferturile de finală de la US Open în care Rafael Nadal l-a spulberat pe conaționalul Tommy Robredo (6-0, 6-2, 6-2), John McEnroe i-a făcut un compliment fantastic lui „Rafa”: „Ceea ce vedem aici – acest individ este Leonardo da Vinci – sau Albert Einstein – al tenisului„. Americanul a vorbit pe larg despre știința lui Nadal de a construi punctele. McEnroe remarca faptul că de-a lungul întregii partide, Nadal și-a ajustat constant loviturile pentru a-l anihila pe Robredo.
5. Wimbledon – dragostea, potrivirea…
Pentru jucătorul care are la degetul mic jocul pe zgură și Roland Garros-ul, dragostea uriașă pe care i-o poartă Wimbledonului pare, pe alocuri, ireală și ilogică. Nadal este însă jucătorul care nu alege niciodată calea simplă.
„Liniștea. Asta te șochează când intri pe Terenul Central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Clack, clack, clack, clack. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă – nici măcar un panou de publicitate la vedere – toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi priește: aerul de catedrală al Terenului Central îmi ajută jocul. (…) Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni mi-a inoculat de la o vârstă fragedă gândul că acest turneu este cel mai important dintre toate. La 14 ani, împărtășeam cu prietenii mei visul de a juca și de a câștiga la Wimbledon„, povestește Nadal în biografia scrisă alături de John Carlin.
Wimbledon-ul chiar a avut un loc special în cariera lui Nadal: este singurul turneu de Mare Șlem pe care l-a jucat ca junior (o singură dată, în 2002). Încă din 2001, pe când avea doar 14 ani, Rafael Nadal a început să joace calificări la turnee ale profesioniștilor. La 15 ani și 10 luni a câștigat primul meci ATP la un turneu din Mallorca, apoi, fără să fi jucat vreun turneu ITF de juniori, Rafa a primit un wildcard pentru ediția 2002 a turneului de la Wimbledon pe tabloul juniorilor și a avansat până în semifinale. Și la nivel de seniori, Rafael Nadal a debutat tot la Wimbledon, în 2003: a câștigat două meciuri și a devenit cel mai tânăr jucător calificat în turul trei după Boris Becker (1984). La French Open, Nadal a jucat prima dată de-abia în 2005, atunci când a și câștigat. Explicația este dată de accidentări: în 2003, Rafa a fost ținut pe tușă de o accidentare la cot, stupidă, după o căzătură peste fileu, iar în 2004 o fractură la gleznă l-a scos din circuit.
6. … lacrimile și pariul
Au urmat trei finale cu Federer, între 2006 și 2008. „Înfrângerea din 2006 nu a fost atât de dură. Am ieșit pe teren încântat și recunoscător pentru faptul că ajunsesem până acolo, la cei 20 de ani pe care abia îi împlinisem. Federer m-a învins destul de ușor: oricum, mult mai ușor decât în situația în care aș fi ieșit pe teren mai determinat„. Finala pierdută în decisiv, în 2007, l-a lăsat în lacrimi, descumpănit, pentru că Nadal simțea atunci că aceea ar fi putut fi ultima sa șansă la trofeul pe care și-l dorea atât de mult.
Cât despre 2008, care a adus meciul meciurilor în tenisul masculin și răsturnarea ordinii în tenis, prin victoria lui Nadal, 9-7, în fața lui Federer… s-a lăsat și cu un pariu câștigat. Rafa pusese ochii pe un Aston Martin după câștigarea Roland Garros-ului. A vrut să îl cumpere, însă tatăl său nu a fost de acord și i-a spus că o poate face doar dacă va câștiga la Wimbledon. „Nu a crezut niciodată că va pierde acel pariu„, a mărturisit Nadal în cartea sa biografică.
7. Dieta: „niciodată cafea”
Mic dejun tipic pentru Rafael Nadal înseamnă, potrivit însemnărilor din cartea sa – „cereale, suc de portocale, o băutură din lapte cu ciocolată – niciodată cafea – și delicatesa de acasă, pâine cu sare și ulei de măsline„. Nadal iubește ciocolata, își gătește singur pe perioada celor două săptămâni de Wimbledon, când închiriază o vilă în loc să stea la hotel – iar cel mai bine îi ies spaghetele cu creveți și ciuperci.
Cooptarea în echipa sa a lui Carlos Moya a adus o mică modificare pentru Nadal. De când se știe, Rafael Nadal figurează în baza de date ATP cu 85 kg și 1,85 m înălțime. Datele însă nu sunt atât de precis actualizate. Moya a vorbit pentru „Marca” despre faptul că Rafa a reușit să se țină departe de accidentări în 2017 și pentru că a pierdut câteva kilograme și a ținut mai bine sub control greutatea. Chestionat special de jurnaliști, Rafa a spus: „Cred că a contat faptul că am avut momentele de pauză necesare la momentele oportune, însă este adevărat că sunt mai atent cu dieta mea în ultimul timp. Dar, am ceva bătăi de cap cu menținerea dietei perfecte, pentru că un regim foarte strict mă face să fiu cam trist„, a mărturisit Rafa.
8. Imboldul numit Cupa Davis 2004
„M-am îndrăgostit instantaneu de competiția aceasta. Acolo recuperez ceva din sentimentul de echipă pe care cu mult regret l-am pierdut când am părăsit fotbalul pentru tenis, la 12 ani. Sunt o persoană foarte sociabilă, am nevoie de oameni în jurul meu, e cumva ciudat că destinul – sub forma unchiului Toni – m-a făcut să optez pentru un sport atât de solitar„, afirmă Rafa Nadal, care a debutat la 17 ani în echipa „Roja”. În 2014, a fost el cel care a adus calificarea echipei Spaniei în finală, cu aport la dublu și apoi în meciul de simplu contra Olandei, acolo unde a intrat în locul lui Carlos Moya, la recomandarea acestuia, după ce ‘titularul echipei’ nu s-a simțit prea bine.
Despre acea perioadă, Rafa spune: „privesc astăzi în urmă și mă văd jucând nebunește: mai multă adrenalină decât gândire„. Finala cu SUA s-a jucat „pe un teren improvizat pe o jumătate de pistă de atletism în jurul căreia aveau să instaleze 27000 de scaune. Liniștea nu-și făcuse loc printre spectatori. Și nu aveam să ne simțim protejați în vreun fel. Aici urma să jucăm tenis în fața unei mulțimi de fani ai fotbalului„. Calculele erau simple: Nadal trebuia să intre la dublu, alături de Robredo, dar spaniolii nu mizau pe o victorie în fața fraților Bryan. Duelul trebuia tranșat la simplu de Moya și Ferrero – două victorii la Fish, una la Roddick. Chiar dacă meciul era programat pe zgură, misiunea rămânea complicată.
„Marea confruntare, așa cum vedeam noi lucrurile înainte de a începe jocurile, era meciul dintre numărul doi de la noi și Roddick. Numărul doi din echipa noastră se presupunea că este Juan Carlos Ferrero, câștigător la French Open și finalist la US Open în 2003. Doar că nu Ferrero a fost numărul doi, ci eu. Și nu din cauză că Ferrero era accidentat, ci pentru că așa deciseseră cei trei căpitani ai noștri. În loc să urmăresc de pe margine, încurajându-mi coechipierii cu toată energia de care dispuneam, deodată eram mutat sub lumina reflectoarelor. Curajul sau nesăbuința (după cum mulți au considerat) căpitanilor noștri a fost un adevărat șoc pentru mine. Eu eram puștiul echipei, nu mai mult de o majoretă în toată afacerea asta de oameni mari care era Cupa Davis, așa cum mulți oameni din interior și din exterior considerau„.
„Tenisul este, dincolo de camaraderie, un joc individual și cu toții ne dorim șansa de a juca. Nu m-ar fi crezut nimeni dacă aș fi spus că prefer să nu joc. Responsabilitatea și presiunea mai mult m-au provocat decât m-au speriat. Dacă aș fi fugit din acea situație, ar fi trebuit să-mi fac bagajele pentru totdeauna din tenis. Era cea mai mare oportunitate din cariera mea și eram atât de încântat că abia mai respiram. Dar nu mă simțeam foarte confortabil și îmi părea rău de cele întâmplate. Eram suficient de tânăr și de obraznic să cred că îl pot bate pe Roddick, dar nu eram așa de orb încât să nu văd că nu e natural să fiu eu cel care îl înfruntă. Familia mă învățase să îi respect pe cei mai mari decât mine, iar cei doi coechipieri în defavoarea cărora fusesem eu ales erau nu doar mai mari ca vârstă, dar și mai buni jucători. Avusesem antrenamente bune și e adevărat că Ferrero se mișcase slab… Lucrurile au devenit cam tensionate în echipă, așa că am decis ca, în loc să pun problema în fața căpitanilor, să merg și să vorbesc cu Carlos Moya despre situație. Carlos mi-a tăiat-o sec – ‘nu fii bleg! Du-te și joacă. Joci bine. Eu, unul, nu am nicio problemă cu asta. Ia-o încet. Savurează ce ți se întâmplă și acceptă provocarea. În cazul în care căpitanii au decis să te bage în joc este pentru că au dezbătut de mai multe ori lucrurile și pentru că au încredere în tine. Și eu am încredere în tine’. Și cu asta, lucrurile au fost aranjate” curge povestea lui Nadal.
„Când am ieșit pe teren, adrenalina mi-a măturat frica, iar publicul m-a învăluit într-o perdea emoțională de o asemenea frumusețe, că am jucat numai din instinct, aproape fără nicio pauză de gândire. Nu mi-am înfăptuit visul copilăriei de a deveni jucător profesionist de fotbal, însă la Sevilla am fost cel mai aproape de sentimentele pe care le încearcă un fotbalist atunci când iese pe stadion pentru un meci important sau când înscrie un gol decisiv în campionat. Mai mult, aici la fiecare minge câștigată toți cei 27000 de spectatori izbucneau ca la un gol. Și trebuie să recunosc că de cele mai multe ori și eu le-am răspuns exact ca un fotbalist după ce a marcat”, mai povestește Rafael Nadal, care își făcea debutul pe scena mare a tenisului într-un mare fel – l-a învins pe Roddick, în patru seturi, a dus Spania la 2-0 și un singur punct de victorie. Carlos Moya a închis finala în meciul patru, Spania avea Salatiera de Argint, iar Nadal adaugă faptul că duelul cu Roddick a fost unul dintre acele meciuri care, ulterior, i-a dat putere în finalele sale de Mare Șlem, unde s-a trezit singur. Și cel mai mult, în acel meci magic din 2008, de la Wimbledon, cu Roger Federer.
Dacă în 2017 vorbim despre recorduri incredibile ale lui Rafael Nadal, un mare rol l-a avut acea săptămână de la Sevilla.
CV pe scurt
Data nașterii: 3 iunie 1986 (31 ani) Locul nașterii: Manacor, Mallorca / Spania Înălțime: 1,85 m Cea mai bună clasare: 1 ATP (18 august 2008 – prima urcare pe locul 1) Titluri de Mare Șlem: 16 (1 la Australian Open, 10 la Roland Garros, 2 la Wimbledon, 3 la US Open) 8 recorduri incredibile în carieră
Raport victorii / înfrângeri pe 2017: 67 – 10 Titluri în 2017: 6 (2 de Mare Șlem – Roland Garros și US Open, 2 Masters 1000 – Monte Carlo, Madrid, 2 ATP 500 – Barcelona, Beijing) Palmares versus Top 8 în 2017: 8 victorii, 4 înfrângeri. Rafael Nadal a pierdut primul duel, cu Milos Raonic (3 ATP) – la Brisbane. I-a învins pe Monfils (6 ATP) și Raonic (3 ATP) la Australian Open, apoi pe Cilic (8 ATP) – la Acapulco, înainte de a fi învins de Roger Federer (ajuns pe locul 6 ATP) – la Miami. Pe zgură, Nadal l-a învins pe Djokovic (2 ATP) – la Madrid, a pierdut la Thiem (7 ATP) – la Roma, apoi a legat două victorii consecutive în fața jucătorilor de Top 8 la Roland Garros – cu Thiem (7 ATP) și Wawrinka (3 ATP).Revenit pe hard, Rafa l-a învins pe Dimitrov (8 ATP) – la Beijing, în timp ce la Shanghai l-a învins pe Cilic (5 ATP), înainte de a fi depășit în finală de Roger Federer (2 ATP). Cel mai bun rezultat la Turneul Campionilor: a 8-a prezență, două finale (2010 și 2013)
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER