"Einstein al tenisului". SERIAL 8 cu 8 | Ei sunt protagoniştii de la Turneul Campionilor. Episodul 8: Rafael Nadal. Lecţie la 13 ani: "Am căzut şi mi-am rupt degetul mic de la mâna stângă. Am ţinut racheta cu patru degete, cel rupt atârnând fără viaţă". Cum s-a lăsat de fotbal şi 'injecţia' de curaj de la Moya

13 nov 2017 1727 afişări Tenis
"Einstein al tenisului". SERIAL 8 cu 8 | Ei sunt protagoniştii de la Turneul Campionilor. Episodul 8: Rafael Nadal. Lecţie la 13 ani: "Am căzut şi mi-am rupt degetul mic de la mâna stângă. Am ţinut racheta cu patru degete, cel rupt atârnând fără viaţă". Cum s-a lăsat de fotbal şi 'injecţia' de curaj de la Moya
GALERIE (16 de imagini) VEZI GALERIA

Nadal sare din nou. Cu genunchii şuierând pe lângă nasul arbitrului de scaun care încearcă, înainte de meci, să le dea jucătorilor indicaţiile atât de familiare. Nadal amână startul după propriul cronometru intern. Aliniază sticlele. Verifică, din nou şi din nou. Sunt jucători ai noii generaţii care imită mişcările agresive ale spaniolului şi sprintul lui care parcă despică pământul de la fileu spre linia de fund. Dar Nadal o face atlfel. În 2017, Nadal va sări din nou în decorul albastru de la O2 Arena. Un albastru de floare de nu-mă-uita pentru "ultimul capitol al unui an istoric" în cartea lui Rafa Nadal. Acest capitol, aşa cum inspirat l-au numit reprezentanţii ATP într-un articol de prezentare a jucătorului care va încheia anul pe prima poziţie ATP, se aşterne pe hârtie începând de luni, de la ora 22:00, în grupa "John McEnroe".

"Rafa" s-a calificat în carieră de 13 ori la Turneul Campionilor, însă până acum nu a putut juca decât de şapte ori. Acest ultim turneu din an, programat în luna noiembrie, este mereu dincolo de limitele fizice ale ibericului care îşi torturează corpul la fiecare meci, prin efortul pe care şi-l impune punct de punct, fără a-şi permite vreun moment de respiro. Nu l-a câştigat niciodată, deşi a jucat două finale în aceste condiţii indoor, care anulează marea sa capacitate de adaptare la mediu, la orice vânt, boare, rafală sau săritură ciudată dată de vreo denivelare din teren.

2016 era anul în care în O2 Arena se zărea din loc în loc câte un carton pe care fanii trimiteau inimioare şi mesaje de "we miss you" către Nadal şi Federer. Către Rafa şi Roger, cei care nu puteau fi uitaţi, chiar dacă timpul părea că nu mai are răbdare cu ei - ca şi cu Moromeţii lui Marin Preda, dar care lipseau de pe marele afiş al anului. Fie că era vorba despre cel cu campionii din Grand Slam-uri, fie despre afişul cu cei opt magnifici ai sezonului.

2017 a fost cadoul tenisului pentru fiecare fan în parte. ATP-ul a inovat şi a experimentat cu noua generaţie - una promiţătoare, ofertantă! - până a dat-o în sexism şi comercial ieftin la tragerea la sorţi de la NEXT Gen Finals. Imaginea anului rămâne cea în care Rafa Nadal îi sare în braţe eternului rival Roger Federer, la Laver Cup - tot un proiect inovativ, tot experimental... Sobrul elveţian l-a primit în braţe pe Rafa, l-a ţinut sus în aer, iar energia acelui unic moment va rămâne, ca în cântecul lui Whitney Houston - "one moment in time".


Imaginea lui 2017 în tenisul mondial

"Au fost momente în care sezonul 2017 părea că este o rolă de film cu cele mai bune momente ale carierei lui Rafael Nadal - una lungă, de neegalat. Era Nadal care îşi executa secvenţa elaborată de ticuri, pregătindu-se să servească. Nadal, pierdut undeva în fundal, cu trupul contorsionat şi tensionat, pregătit să trimită năucitor un forehand. Nadal, înfruntându-şi marele rival, pe Roger Federer, în finale la Australian Open, la Indian Wells, la Miami, la Shanghai. Nadal, cu părul întins sub greutatea broboanelor de sudoare, cu hainele pătate de zgură, ochi încreţiţi într-un zâmbet, colecţionând trofee la Monte-Carlo, Barcelona, ​​Madrid şi Roland Garros. Apoi pe hard-ul de la US Open şi Beijing. Nadal, devenit #1 în clasamentul ATP. Totul era atât de familiar, încât fiecare imagine putea fi luată ca de la sine înţeles - aşa cum, cu un an în urmă, devenise de la sine înţeles că Nadal este într-un declin inevitabil şi inexorabil. La sfârşitul anului 2016, Nadal părea un om frânt, mereu accidentat şi mult prea adesea descurajat. Forehand-urile lui se prăbuşeau scurt, sărind din teren fără muşcătura obişnuită. Serviciul lui era mai fragil, deplasarea lui - cu o microsecundă întârziată. A pierdut meciuri pe care, în trecut, le-ar fi scos la liman, şi a câştigat cu greu meciuri pe care, în trecut, le-ar fi câştigat într-un galop. A şi stat pe bară mult, din cauza accidentărilor. Bineînţeles, era încă unul dintre cei mai buni jucători din lume, încă capabil de realizări uimitoare. Încă putea ajunge la lovituri de neajuns pentru a le transforma în trasoare câştigătoare pentru el. Putea încă să îşi macine adversarii şi să le aplice apoi lovitura finală în moalele capului. Dar victoriile mari veneau mai rar şi el termina anul 2016 pe locul 9. Părea că se stinge, dacă nu era deja dispărut", este imaginea de ansamblu pe care ne-o arată reprezentanţii ATP.


Rafael Nadal a primit, duminică, trofeul pentru numărul unu mondial la final de sezon 2017

După 77 de meciuri disputate în circuit pe 2017, 6 titluri şi 4 finale, după ce nu a pierdut niciodată în sezon de la primul meci şi doar de două ori s-a oprit în optimi, Rafael Nadal este gata de joc. "Nadal va fi în formă la Londra, pentru că este singurul turneu care îi lipseşte din palmares şi îl vrea. Genunchiul va fi bine", spunea Carlos Moya - omul care i-a redat încrederea şi care i-a completat echipa în 2017. "Nadal îşi cunoaşte acum mult mai bine corpul, este o accidentare veche, pe care o ştie bine. Va putea gestiona situaţia", a spus şi doctorul lui Rafa, după ce ibericul s-a retras de la Paris, înaintea meciului din sferturi. "Dacă nu eram gata să joc şi să lupt pentru trofeu nu aş fi fost aici" - promite Rafa.

Nadal este singurul jucător de top care în 2017 a făcut un sezon complet şi nu a luat practic nicio pauză din cauza accidentărilor. Este o premieră în cariera sa, în anul în care a devenit primul jucător cu 10 victorii la acelaşi turneu de tenis şi care l-a transformat în cel mai bătrân "year-end number one' din istoria ATP-ului.

  • ProSport vă propune, exact ca şi la Turneul Campioanelor, un serial '8 cu 8' de PROrtrete al celor opt protagonişti de la ATP Finals. Am pornit în ordine inversă, de la cel mai surprinzător şi cel mai recent nume adăugat pe lista calificaţilor, Jack Sock, i-am descoperit pe David Goffin, Grigor Dimitrov, Marin Cilic, Dominic Thiem şi pe Sascha Zverev şi am ajuns în top, la "greii" care se anunţă favoriţi. În ziua debutului său la Nitto ATP Finals, am văzut opt tuşe ale vieţii lui Roger Federer, iar acum încheiem seria cu Rafael Nadal, luni dimineaţă, în loc de prefaţă la meciul ibericului cu David Goffin.

1. "Fotbalistul care n-a mai existat": "eram cel mai bun marcator" şi ziua când s-a întâlnit cu un "Toni" şi la fotbal

Nepotul unui erou al echipei FC Barcelona - Miguel Angel Nadal, fan înfocat al lui Real Madrid şi primul om ajuns în vestiarul naţionalei Spaniei după ce "Furia Roja" a câştigat Cupa Mondială din 2010, în Africa de Sud (cu o săptămână după ce Rafa câştigase Wimbledon-ul), actualul număr unu din tenisul masculin a început tenisul la 4 ani, însă a jucat în paralel aproape o decadă şi tenis, şi fotbal.


Ce mult i-ar fi plăcut...

"Ajunsesem deja la stadiul în care mă antrenam de cinci ori pe săptămână la tenis şi călătoream şi în afara graniţelor Spaniei, jucând şi câştigând cu cei mai talentaţi puşti de vârsta mea din Europa. Dar în weekend jucam cu echipa de fotbal în diverse competiţii. (...) Ceva trebuia tăiat de pe listă şi nu voiam să renunţ la fotbal. Doar gândul mă făcea să sufăr. În cele din urmă, nu prea am avut de ales.

Durerea ar fi fost şi mai mare dacă nu se întâmpla ca echipa mea de fotbal să fie preluată de un nou antrenor. Antrenorul anterior - pe care îl iubeam - înţelesese că nu pot veni la toate antrenamentele, însă mă primea bucuros la meciuri, deoarece eram cel mai bun marcator al său. În schimb, noul antrenor era mai dogmatic. Mi-a spus clar că, dacă nu vin la antrenamente la fel ca ceilalţi, nu voi putea juca în această echipă. Dacă lipseam fie şi de la un singur antrenament pe săptămână, zburam din echipă. Asta a fost.


Rafael Nadal a jucat numeroase meciuri caritabile de fotbal

Însă ce nu a bănuit antrenorul este că lucrurile ar fi putut arăta altfel în viaţa mea dacă nu renunţam atunci la fotbal. Tata afirmă că aş fi putut ajunge un bun jucător profesionist de fotbal. El îmi spune că mă antrenam mai sârguincios decât ceilalţi băieţi. În plus, aveam acea încredere bizară - o putem numi credinţă lunatecă - în capacitatea echipei mele de a învinge chiar şi atunci când era practic imposibil. Eu am bănuiala că tatăl meu îmi supraevalua talentul la fotbal. Eram bun, dar nu special. Tenisul era sportul la care eram cu adevărat excelent, deşi îmi făcea mai multă plăcere să joc fotbal. Făceam parte din echipa oficială de juniori a Insulelor Baleare, dar eram deja campionul Spaniei la U12 şi finalist la U14. Trebuia ales tenisul. Nu am regrete, deoarece am luat decizia bună, dar şi pentru că sunt genul de om care nu suferă din pricina lucrurilor ce nu pot fi schimbate. Se poate găsi pe YouTube un filmuleţ cu un interviu dat de mine la 12 ani, de la un turneu pentru copii sub 14 ani. Spun la un moment dat - 'Îmi place fotbalul, dar este numai pentru distracţie'.  Nu împlinisem încă 14 ani şi deja aveam o carieră", rememorează Rafa Nadal în biografia "Povestea Mea".

2. Acţionar la bursa fotbalului

Rafael Nadal a păstrat totuşi legăturile cu fotbalul: în toamna lui 2010 a devenit acţionar la echipa de fotbal a Mallorcăi, pentru a o salva de la faliment. În 2016, Marco Asensio a ajuns la Real Madrid şi graţie insistenţelor lui Rafael Nadal, iar ibericul nu a ascuns faptul că, într-o zi, i-ar plăcea să ajungă preşedinte al grupării de pe Santiago Bernabeu.

3. Puştiul învăţat cu durerea

Rafa Nadal se descrie drept un tip "neîndemânatic", uşor împiedicat şi nu foarte coordonat. Spune clar că "ritmul pe terenul de tenis mi l-am găsit pentru că am muncit mult, nu e ceva nativ".  Când a luat însă decizia de a merge cu tenisul mai departe, a fost convins că trebuie să dea totul şi că are nevoie de Toni Nadal. Aşa că nu l-a urât niciodată pe Toni, chiar dacă acesta l-a supus de fiecare dată unor tratamente extreme. Nu s-a răzvrătit nici măcar atunci când unchiul nu a schiţat niciun gest de îngrijorare în momentul în care nepotul său de 13 ani a încercat să sară fileul, a căzut şi a făcut luxaţie deschisă la încheietură, ba chiar l-a întâmpinat cu o ironie.

"Aveam dureri şi nu am spus nimic, însă am înţeles atunci ceva ce îi scăpase naşului meu: cât de important devenise Toni pentru mine acum, că toate ambiţiile vieţii mele se concentrau în tenis, şi cât de puţin înţelept ar fi fost ca familia mea să cunoască tensiuni din cauza lui sau ca eu să nutresc gânduri negative la adresa sa. Avea dreptate în cele din urmă. Lecţiile dure, cum a fost cea din ziua acelui incident m-au făcut mai apt de a suporta condiţiile dureroase în care un sportiv de performanţă trebuie să activeze de cele mai multe ori. Am început să folosesc această lecţie cu mult înainte de a deveni jucător profesionist", povesteşte în biografia sa Rafael Nadal.

Prima mare victorie a carierei - titlul naţional de la categoria U14 - a venit pe fond de durere acută. "Nu doar că l-am învins pe adversarul meu din finală, ci mi-am învins şi durerea pas cu pas. Turneul s-a ţinut la Madrid, iar rivalul meu din finală era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei - Tomeu Silva, împreună cu care mă antrenez de la 12 ani. În prima rundă, am căzut şi mi-am rupt degetul mic de la mâna stângă. Am refuzat să renunţ, ba chiar mai mult, sub ochiul vigilent al lui Toni, nici măcar nu m-am plâns. Cu un an înainte ajunsesem în semifinale, iar anul ăsta eram hotărât să câştig. Am jucat aşa, învingându-l în finală pe Tomeu cu 6-4 în setul trei. Am ţinut racheta cu patru degete, cel rupt atârnând bleg şi fără viaţă în el. Nu l-am bandajat, pentru a nu-mi îngreuna loviturile. (...) Am suportat atât de bine durerea în timpul jocului, încât aproape am uitat de ea. Totul ţine de concentrare. Sunt mândru de adolescentul Rafael, care a trecut  cu brio prin aceste experienţe. Am stabilit atunci un etalon pentru mine însumi a ceea ce înseamnă anduranţă şi acest etalon a funcţionat mereu ca un exemplu. amintindu-mi că mintea are putere asupra materiei şi că, atunci când îţi doreşti ceva, niciun sacrificiu nu este prea mare.

Abia după ce am câştigat ultimul punct în faţa lui Tomeu la acea finală, am realizat ce mi se întâmplase. După încheierea partidei, durerea a muşcat atât de puternic, încât nici nu am reuşit să ridic cupa în aer. Pentru fotografii, un alt băiat a trebuit să mă ajute să o ţin", rememorează Nadal un episod care l-a marcat şi care, în egală măsură, arată exact cât de sus este limita de suportabilitate a durerii în cazul ibericului - o constantă a carierei sale, de altfel.

4. "Einstein al tenisului"

În 2013, în timp ce comenta partida din sferturile de finală de la US Open în care Rafael Nadal l-a spulberat pe conaţionalul Tommy Robredo (6-0, 6-2, 6-2), John McEnroe i-a făcut un compliment fantastic lui "Rafa": "Ceea ce vedem aici - acest individ este Leonardo da Vinci - sau Albert Einstein - al tenisului". Americanul a vorbit pe larg despre ştiinţa lui Nadal de a construi punctele. McEnroe remarca faptul că de-a lungul întregii partide, Nadal şi-a ajustat constant loviturile pentru a-l anihila pe Robredo.

De la microfonul cabinei de comentariu, McEnroe i-a îndemnat pe toţi juniorii să privească atent meciul, pentru a observa îndeaproape evoluţia lui Nadal. McEnroe a explicat că Nadal a identificat subtil modelele de mişcare ale adversarului şi ca urmare şi-a ajustat nu doar serviciul ci şi returul, astfel încât a reuşit să îi dea şah mat conaţionalului său, prin plasamentul mingilor. Luându-l exemplu pe Nadal, McEnroe a vorbit despre importanţa analizei jocului advers în timp real, cumulată cu abilitatea de a răspunde la acest un joc advers. McEnroe mai spunea atunci că Nadal a fost îndoctrinat în acest sens - să construiască ca un om de ştiinţă punct după punct, pe un tipar corect - o strategie inexistentă în tenisul american. Nadal a mers până la capăt la acea ediţie a US Open-ului, adjudecându-şi trofeul, pentru a încheia anul cu 10 trofee, printre care două de Mare Şlem.

5. Wimbledon - dragostea, potrivirea...

Pentru jucătorul care are la degetul mic jocul pe zgură şi Roland Garros-ul, dragostea uriaşă pe care i-o poartă Wimbledonului pare, pe alocuri, ireală şi ilogică. Nadal este însă jucătorul care nu alege niciodată calea simplă. 

"Liniştea. Asta te şochează când intri pe Terenul Central de la Wimbledon. Loveşti mingea de gazonul moale şi nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, loveşti şi auzi ecoul propriei lovituri. Şi al loviturilor ce urmează. Clack, clack, clack, clack. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcaţi în alb, mulţimea politicoasă, tradiţia venerabilă - nici măcar un panou de publicitate la vedere - toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieşte: aerul de catedrală al Terenului Central  îmi ajută jocul. (...) Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni mi-a inoculat de la o vârstă fragedă gândul că acest turneu este cel mai important dintre toate. La 14 ani, împărtăşeam cu prietenii mei visul de a juca şi de a câştiga la Wimbledon", povesteşte Nadal în biografia scrisă alături de John Carlin.

Wimbledon-ul chiar a avut un loc special în cariera lui Nadal: este singurul turneu de Mare Şlem pe care l-a jucat ca junior (o singură dată, în 2002). Încă din 2001, pe când avea doar 14 ani, Rafael Nadal a început să joace calificări la turnee ale profesioniştilor. La 15 ani şi 10 luni a câştigat primul meci ATP la un turneu din Mallorca, apoi, fără să fi jucat vreun turneu ITF de juniori, Rafa a primit un wildcard pentru ediţia 2002 a turneului de la Wimbledon pe tabloul juniorilor şi a avansat până în semifinale. Şi la nivel de seniori, Rafael Nadal a debutat tot la Wimbledon, în 2003: a câştigat două meciuri şi a devenit cel mai tânăr jucător calificat în turul trei după Boris Becker (1984). La French Open, Nadal a jucat prima dată de-abia în 2005, atunci când a şi câştigat. Explicaţia este dată de accidentări: în 2003, Rafa a fost ţinut pe tuşă de o accidentare la cot, stupidă, după o căzătură peste fileu, iar în 2004 o fractură la gleznă l-a scos din circuit.

6. ... lacrimile şi pariul

Au urmat trei finale cu Federer, între 2006 şi 2008. "Înfrângerea din 2006 nu a fost atât de dură. Am ieşit pe teren încântat şi recunoscător pentru faptul că ajunsesem până acolo, la cei 20 de ani pe care abia îi împlinisem. Federer m-a învins destul de uşor: oricum, mult mai uşor decât în situaţia în care aş fi ieşit pe teren mai determinat". Finala pierdută în decisiv, în 2007, l-a lăsat în lacrimi, descumpănit, pentru că Nadal simţea atunci că aceea ar fi putut fi ultima sa şansă la trofeul pe care şi-l dorea atât de mult.

Cât despre 2008, care a adus meciul meciurilor în tenisul masculin şi răsturnarea ordinii în tenis, prin victoria lui Nadal, 9-7, în faţa lui Federer... s-a lăsat şi cu un pariu câştigat. Rafa pusese ochii pe un Aston Martin după câştigarea Roland Garros-ului. A vrut să îl cumpere, însă tatăl său nu a fost de acord şi i-a spus că o poate face doar dacă va câştiga la Wimbledon. "Nu a crezut niciodată că va pierde acel pariu", a mărturisit Nadal în cartea sa biografică.

7. Dieta: "niciodată cafea"

Mic dejun tipic pentru Rafael Nadal înseamnă, potrivit însemnărilor din cartea sa - "cereale, suc de portocale, o băutură din lapte cu ciocolată - niciodată cafea - şi delicatesa de acasă, pâine cu sare şi ulei de măsline". Nadal iubeşte ciocolata, îşi găteşte singur pe perioada celor două săptămâni de Wimbledon, când închiriază o vilă în loc să stea la hotel - iar cel mai bine îi ies spaghetele cu creveţi şi ciuperci.

Cooptarea în echipa sa a lui Carlos Moya a adus o mică modificare pentru Nadal. De când se ştie, Rafael Nadal figurează în baza de date ATP cu 85 kg şi 1,85 m înălţime. Datele însă nu sunt atât de precis actualizate. Moya a vorbit pentru "Marca" despre faptul că Rafa a reuşit să se ţină departe de accidentări în 2017 şi pentru că a pierdut câteva kilograme şi a ţinut mai bine sub control greutatea. Chestionat special de jurnalişti, Rafa a spus: "Cred că a contat faptul că am avut momentele de pauză necesare la momentele oportune, însă este adevărat că sunt mai atent cu dieta mea în ultimul timp. Dar, am ceva bătăi de cap cu menţinerea dietei perfecte, pentru că un regim foarte strict mă face să fiu cam trist", a mărturisit Rafa.

8. Imboldul numit Cupa Davis 2004

"M-am îndrăgostit instantaneu de competiţia aceasta. Acolo recuperez ceva din sentimentul de echipă pe care cu mult regret l-am pierdut când am părăsit fotbalul pentru tenis, la 12 ani. Sunt o persoană foarte sociabilă, am nevoie de oameni în jurul meu, e cumva ciudat că destinul - sub forma unchiului Toni - m-a făcut să optez pentru un sport atât de solitar", afirmă Rafa Nadal, care a debutat la 17 ani în echipa "Roja". În 2014, a fost el cel care a adus calificarea echipei Spaniei în finală, cu aport la dublu şi apoi în meciul de simplu contra Olandei, acolo unde a intrat în locul lui Carlos Moya, la recomandarea acestuia, după ce 'titularul echipei' nu s-a simţit prea bine.

Despre acea perioadă, Rafa spune: "privesc astăzi în urmă şi mă văd jucând nebuneşte: mai multă adrenalină decât gândire". Finala cu SUA s-a jucat "pe un teren improvizat pe o jumătate de pistă de atletism în jurul căreia aveau să instaleze 27000 de scaune. Liniştea nu-şi făcuse loc printre spectatori. Şi nu aveam să ne simţim protejaţi în vreun fel. Aici urma să jucăm tenis în faţa unei mulţimi de fani ai fotbalului". Calculele erau simple: Nadal trebuia să intre la dublu, alături de Robredo, dar spaniolii nu mizau pe o victorie în faţa fraţilor Bryan. Duelul trebuia tranşat la simplu de Moya şi Ferrero - două victorii la Fish, una la Roddick. Chiar dacă meciul era programat pe zgură, misiunea rămânea complicată.

 "Marea confruntare, aşa cum vedeam noi lucrurile înainte de a începe jocurile, era meciul dintre numărul doi de la noi şi Roddick. Numărul doi din echipa noastră se presupunea că este Juan Carlos Ferrero, câştigător la French Open şi finalist la US Open în 2003. Doar că nu Ferrero a fost numărul doi, ci eu. Şi nu din cauză că Ferrero era accidentat, ci pentru că aşa deciseseră cei trei căpitani ai noştri. În loc să urmăresc de pe margine, încurajându-mi coechipierii cu toată energia de care dispuneam, deodată eram mutat sub lumina reflectoarelor. Curajul sau nesăbuinţa (după cum mulţi au considerat) căpitanilor noştri a fost un adevărat şoc pentru mine. Eu eram puştiul echipei, nu mai mult de o majoretă în toată afacerea asta de oameni mari care era Cupa Davis, aşa cum mulţi oameni  din interior şi din exterior considerau".

"Tenisul este, dincolo de camaraderie, un joc individual şi cu toţii ne dorim şansa de a juca. Nu m-ar fi crezut nimeni dacă aş fi spus că prefer să nu joc. Responsabilitatea şi presiunea mai mult m-au provocat decât m-au speriat. Dacă aş fi fugit din acea situaţie, ar fi trebuit să-mi fac bagajele pentru totdeauna din tenis. Era cea mai mare oportunitate din cariera mea şi eram atât de încântat că abia mai respiram. Dar nu mă simţeam foarte confortabil şi îmi părea rău de cele întâmplate. Eram suficient de tânăr şi de obraznic să cred că îl pot bate pe Roddick, dar nu eram aşa de orb încât să nu văd că nu e natural să fiu eu cel care îl înfruntă. Familia mă învăţase să îi respect pe cei mai mari decât mine, iar cei doi coechipieri în defavoarea cărora fusesem eu ales erau nu doar mai mari ca vârstă, dar şi mai buni jucători. Avusesem antrenamente bune şi e adevărat că Ferrero se mişcase slab... Lucrurile au devenit cam tensionate în echipă, aşa că am decis ca, în loc să pun problema în faţa căpitanilor, să merg şi să vorbesc cu Carlos Moya despre situaţie. Carlos mi-a tăiat-o sec - 'nu fii bleg! Du-te şi joacă. Joci bine. Eu, unul, nu am nicio problemă cu asta. Ia-o încet. Savurează ce ţi se întâmplă şi acceptă provocarea. În cazul în care căpitanii au decis să te bage în joc este pentru că au dezbătut de mai multe ori lucrurile şi pentru că au încredere în tine. Şi eu am încredere în tine'. Şi cu asta, lucrurile au fost aranjate" curge povestea lui Nadal.

"Când am ieşit pe teren, adrenalina mi-a măturat frica, iar publicul m-a învăluit într-o perdea emoţională de o asemenea frumuseţe, că am jucat numai din instinct, aproape fără nicio pauză de gândire. Nu mi-am înfăptuit visul copilăriei de a deveni jucător profesionist de fotbal, însă la Sevilla am fost cel mai aproape de sentimentele pe care le încearcă un fotbalist atunci când iese pe stadion pentru un meci important sau când înscrie un gol decisiv în campionat. Mai mult, aici la fiecare minge câştigată toţi cei 27000 de spectatori izbucneau ca la un gol. Şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori şi eu le-am răspuns exact ca un fotbalist după ce a marcat", mai povesteşte Rafael Nadal, care îşi făcea debutul pe scena mare a tenisului într-un mare fel - l-a învins pe Roddick, în patru seturi, a dus Spania la 2-0 şi un singur punct de victorie. Carlos Moya a închis finala în meciul patru, Spania avea Salatiera de Argint, iar Nadal adaugă faptul că duelul cu Roddick a fost unul dintre acele meciuri care, ulterior, i-a dat putere în finalele sale de Mare Şlem, unde s-a trezit singur. Şi cel mai mult, în acel meci magic din 2008, de la Wimbledon, cu Roger Federer.

Dacă în 2017 vorbim despre recorduri incredibile ale lui Rafael Nadal, un mare rol l-a avut acea săptămână de la Sevilla.

CV pe scurt

Data naşterii: 3 iunie 1986 (31 ani)
Locul naşterii: Manacor, Mallorca / Spania
Înălţime: 1,85 m 
Cea mai bună clasare: 1 ATP (18 august 2008 - prima urcare pe locul 1)
Titluri de Mare Şlem: 16 (1 la Australian Open, 10 la Roland Garros, 2 la Wimbledon, 3 la US Open)
8 recorduri incredibile în carieră

  • cele mai multe titluri câştigate de un adolescent: 11 trofee ATP, în 2005, la 19 ani. Rafael Nadal nu a mai reuşit să câştige decât o singură dată în carieră 10 titluri (în 2013). Rafa i-a smuls acest record lui Mats Wilander (9 titluri în 1983, tot la 19 ani)
  • este primul jucător de tenis care câştigă de zece ori acelaşi turneu - a făcut-o de trei ori în 2017: la Monte Carlo, Barcelona şi Roland Garros
  • 91,7% este procentajul meciurilor câştigate în carieră pe zgură de Rafael Nadal - cel mai mare al tuturor timpurilor. pe locul 2 - Bjorn Borg, cu 86% procentaj de reuşită
  • 53 - este jucătorul cu cele mai multe titluri ATP pe zgură
  • 81 meciuri câştigate consecutiv pe zgură, între aprilie 2005 şi mai 2007 - cea mai lungă serie de invincibilitate pe o suprafaţă
  • la 24 de ani a devenit cel mai tânăr jucător care şi-a completat setul de turnee de Mare Şlem în carieră (prin victoria din 2010 de la US Open)
  • Nadal a avut nevoie de cele mai puţine participări pentru a reuşi 'career Grand Slam-ul' - 26 de participări, faţă de 41 - Roger Federer şi 46 - Andre Agassi
  • 10 sezoane consecutive (2005 - 2014) a câştigat cel puţin un titlu de Mare Şlem pe sezon - precedentul record era deţinut de Roger Federer, Pete Sampras şi Bjorn Borg (serii de opt ani)

Raport victorii / înfrângeri pe 2017: 67 - 10
Titluri în 2017:6 (2 de Mare Şlem - Roland Garros şi US Open, 2 Masters 1000 - Monte Carlo, Madrid, 2 ATP 500 - Barcelona, Beijing)
Palmares versus Top 8 în 2017:  8 victorii, 4 înfrângeri. Rafael Nadal a pierdut primul duel, cu Milos Raonic (3 ATP) - la Brisbane. I-a învins pe Monfils (6 ATP) şi Raonic (3 ATP) la Australian Open, apoi pe Cilic (8 ATP) - la Acapulco, înainte de a fi învins de Roger Federer (ajuns pe locul 6 ATP) - la Miami. Pe zgură, Nadal l-a învins pe Djokovic (2 ATP) - la Madrid, a pierdut la Thiem (7 ATP) - la Roma, apoi a legat două victorii consecutive în faţa jucătorilor de Top 8 la Roland Garros - cu Thiem (7 ATP) şi Wawrinka (3 ATP).Revenit pe hard, Rafa l-a învins pe Dimitrov (8 ATP) - la Beijing, în timp ce la Shanghai l-a învins pe Cilic (5 ATP), înainte de a fi depăşit în finală de Roger Federer (2 ATP).
Cel mai bun rezultat la Turneul Campionilor: a 8-a prezenţă, două finale (2010 şi 2013)

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.