SUPER INTERVIU** cu Rareș Dumitrescu: „Gata cu d”Artagnan! Spuneți-mi Zorro”

Sabrerul Rareș Dumitrescu (28 de ani) beneficiază de un talent vărsat cu polonicul de Dumnezeu. Are intuiția, inteligența, calmul de neînchipuit și explozia caracteristice campionilor din scrimă și e privit cu respect și teroare de către adversari. Provine din renumita școală brașoveană, deține în portofoliu medalii mondiale și europene de toate culorile, iar la Londra va scoate armele pentru o medalie. La individual, dar și cu echipa, alături de colegii săi, Florin Zalomir, Cosmin Hănceanu și Tiberiu Dolniceanu.

Rareș, de ce scrimă?
Totul a fost declanșat de ambiția de a ieși cu capul sus, învingător și de dorința de a lua o medalie. Pentru că asta mi-a plăcut de când eram mic: să fiu cel mai bun! Nu conta că jucam cu băieții din fața blocului o miuță sau mergeam la concursurile de scrimă. Tot timpul mi-am dorit să fiu primul, iar la scrimă mi‑am găsit și un loc unde să pot să demontrez asta.

Ești la catedră, în fața unui grup de copii. Ai misiunea să-i aduci la scrimă. Ce faci?
Din păcate, ei nu mai vin la scrimă. Nu mai ajung mulți copii nici către sport, mai ales spre cele mai puțin mediatizate cum ar fi scrima. Dar dacă aș putea să stau zece minute față în față cu părintele unul copil de școală generală sunt ferm convins că aș reuși să-l conving să-și aducă puștiul la scrimă. Pentru că e un sport frumos, pentru că e spectaculos, bărbătesc și de curaj! O disciplină în care nu există contactul fizic! Mie de asta mi-a plăcut foarte mult scrima. Lipsește contactul fizic specific handbalului, rugbyului, fotbalului. Cu adversarul te lovești și la lupte, la judo, la box, te mai iei în brațe, pe când la scrimă nu e așa! Se atinge adversarul doar de sabia ta.

Brașov, rampa de lansare a sabrerilor români spre toate meridianele lumii. Ce se întâmplă acolo?
A fost o școală brașoveană foarte bună… mai ales de sabie. Au fost și câteva exemple la floretă fete, dar în special la sabie masculin. A fost o școală începută de foarte mult timp de domnul Rohvony în Brașov și copiii crescuți de el au ajuns antrenorii care au reușit să ne educe pe noi. Așa am ajuns să atingem rezultatele mari.

Brașov, Poiana Brașov, super-obiective turistice…Ești de acord?
Da! Dar, eu am o vorbă! România e o țară extrem de frumoasă, păcat că e locuită. Locurile sunt minunate, chiar ca și structură, hotelurile sunt superbe, pârtiille au fost renovate, dar e păcat că atunci când ninge de două zile, observi că nimeni n-a intrat să facă o părtie.

Eroul de pe planșă

Ți s-a adresat de o 1001 ori întrebarea legată de…
Cărțile le citeam și înainte și de a mă apuca de scrimă, le-am lecturat și apoi în timpul activitații competiționale. În ultimul timp n-am prea mai citit, pentru că în bună măsură cred că le-am epuizat pe majoritatea și pentru că a început să fie agasantă treaba asta cu d’Artagnan în sus și-n jos. Toți prietenii mi se adresează: „Băi, d’Artagnan”. Dar, gata, totuși! „Frână cu D’Artagnan! Mai spuneți-mi și Zorro!”, le zic! Îmi place personajul, dar nu e plăcut să-ți spună toată lumea în același fel, mai ales că tu știi că e o diferență între ceea ce faci tu pe planșă și ceea ce făcea personajul.

Ești un erou?
Când prietenii care nu cunosc ce sport practic află despre scrimă mă întâmpină invariabil cu „Aaa, super ca d’Artagnan, nu?”. „Nu, ca Zorro!”, le repet! E plăcut la prima impresie să te perceapă toți drept: „Mamă, e un supererou tipul!” . Apropo de asta, niște scrimeri străini au realizat pe internet niște exerciții de imaginație construite pe întrebările: „Cum mă percep prietenii?”, „Cum mă percep eu?”, erau niște chestii haioase și toți erau asociați cu lucruri bune. E plăcut să știi că ești asociat cu ceva bun.

Câte filme cu Sergiu Nicolaescu ai văzut?
Mă uitam la filmele lui Sergiu Nicolaescu. Dar în ultima perioadă am văzut doar unul sau două, realizate după 2000. Mai multe n-am avut timp. Îmi plăcea să merg la cinema, pe cele vechi le-am văzut pe toate. Mihai Viteazu l-am vizionat de șase ori! În general, îmi plac filmele românești foarte, foarte mult.

Autostăpânire de sabrer

Viața de sportiv profesionist presupune multe sacrificii. Cum reușești să-ți alini dorul de soție și fetiță?
Când sunt în țară vorbesc tot timpul la telefon cu ele, în week-enduri când sunt în țară merg acasă la Brașov, dar vă dați seama că este foarte greu, și soția mea, Dana, se chinuie să crească singură fetița (n.r. – Andra), dar e ajutată și de părinții mei și de părinții ei. Nu e același lucru ca și când aș fi eu acasă.

Ai fost recent la un eveniment inedit. De albire a dinților…
O idee frumoasă a federației și a partenerului ei. Noi nu suntem foate mult mediatizați, nu suntem foarte mult băgați în seamă și mă bucur când se fac anumite evenimente de promovare. Sunt niște oameni care apreciază. Acum două luni am fost la o acțiune cu raliuri și eram într-o discuție cu Dan Gîrtofan și Marco Temepstini (n.r. – piloți de top din România). Un ziarist mă întreba de scrimă, și l-a chestionat și pe Tempestini (n.r. italian care concurează și în România) ce părere are despre scrimă. I-a răspuns că la ei e o cultură, știa foarte bine și armele din scrimă.

Ești pasionat de sporturile cu motor?
Îmi place foarte mult să conduc și când am ocazia plec cu mașina, dar de când o avem pe cea mică… Cel mai lung drum l-am făcut acum doi ani, la Europene, eram operat la genunchi, și am condus de la Brașov la Leipzig. În rest, practic la antrenamente fotbal sau tenis de masă. Îmi plac în general sporturile individuale, tenisul, înotul. Îmi plac sporturile cu motor, dar nu mă pot «da» cât așa vrea pentru că n-am timp, sunt periculoase, și nici nu vreau să risc. Chiar râdea soția mea, tachinându-mă: «Tu te vei da odată și cu mixerul de bucătărie, pentru că are motor în el».

Rareș e un băiat muncitor, ambițios și talentat. Avem gânduri mari pentru Londra
Mihai Covaliu, antrenor echipa de sabie