Roxana Cocoș a ridicat la Londra cea mai grea medalie a României:** „Mâinile s-au vindecat, bătăturile s-au închis, niciodată nu am avut palme așa de frumoase!”

Roxana va participa la începutul lunii viitoare la un concurs demonstrativ în Franța
Ea se gândește ca de la anul să revină la categoria care a consacrat-o, 63 kg

Roxana Cocoș (23 ani) a ridicat la Jocurile Olimpice de la Londra cea mai grea medalie a României. Cu un total de 256 kg (113 la stilul smuls și 143 la stilul aruncat), Roxana a devenit vicecampioană olimpică la haltere, la categoria 69 kg. „O poveste frumoasă”, după cum descrie ea experiența londoneză, pe care însă acum încearcă să o lase în urmă și să atingă noi obiective: un titlu european, chiar și unul mondial. „Important e să fiu sănătoasă, să pot concura, că poftă de medalii și mai ales de aur am destulă”, zâmbește ea. Două noi ținte pentru care s-a întors în aceste zile în sală și a reînceput lupta cu sutele de kilograme.

„Sportul nu poate fi păcălit”

La mai bine de două luni de la medalia olimpică, Roxana Cocoș pare că a conștientizat cu adevărat valoarea performanței pe care a reușit-o. Vorbește liniștit și își tușează ideile importante cu mișcări ample ale mâinilor, iar fiecare gest al ei degajă mult calm și echilibru.

Ochii încă păstrează acea sclipire de fericire prinsă în secunda în care și-a dat seama că va fi pe podiumul Jocurilor Olimpice. Iar fericirea i se ghicește în spatele fiecărui cuvânt: „Ce mi s-a întâmplat e o poveste frumoasă, care nu va avea niciodată sfârșit, pentru că nimeni nu-mi poate lua ce am realizat acolo. Mi-am și dorit, dar am și muncit să iau medalie, mi-am îndeplinit un vis. Însă, fără muncă nu faci nimic, indiferent cine ai fi. Sportul nu îl păcălești cu jumătăți de măsură, ori dai totul, ori te lași”.

Își caută motivația

Măsoară cu privirea curtea Complexului Național Sportiv Lia Manoliu unde își împarte viața între antrenamente și odihnă și câteva secunde ochii îi rămân spre culoarul ce duce spre sala de haltere. „Să nu crezi că nu mi-e greu să mă întorc la antrenamente. Cred că asta e cea mai grea încercare a unui sportiv. După ce și-a împlinit un vis, să găsească resurse să o ia de la capăt când poate sta liniștit acasă. Dar vezi tu, eu am crescut dorindu-mi să fac întotdeauna mai mult. Mi-e greu să mă motivez acum, dar, dacă am antrenorii lângă mine și ei mă susțin, sper să îmi revin repede. Va depinde mult și de psihicul meu”, spune Roxana. Este prima săptămână de antrenamente și în mai puțin de o lună va ieși în primul concurs, un demonstrativ în Franța. Acesta a fost și motivul pentru care Roxana s-a întors mai repede la antrenamente: „Nu mă pot duce în Franța nepregătită. Pot risca o accidentare. În plus, acum am și un anumit statut, nu mă pot face de rușine. Sunt conștientă că lumea o să aștepte mai mult de la mine, dar mă voi strădui să fac ce am făcut și până acum, să nu dezamăgesc pe nimeni”.

O lecție de modestie predată de prima româncă din istorie care a urcat pe podiumul unui Campionat Mondial și pe podiumul JO, la haltere. O deschizătoare de drumuri într-un sport care se adresează cu predilecție bărbaților. „Sunt mândră că am putut realiza aceste lucruri într-un sport ca acesta pentru că e greu să ridici fiare zi de zi, apoi să faci față unui concurs în care uneori bătălia e atât de puternică, încât simți că îți pleznește capul de concentrare. Sper să mai vină și alte fete din urmă, sper să le ambiționeze mai mult ceea ce am făcut eu”, zâmbește Roxi.

S-au vindecat și bătăturile

Își așează o șuviță rebelă care i-a scăpat din coadă și privirea îți cade pe palma ei netedă, fără bătături. Doar câteva pete mai închise la culoare. La terminațiile fiecărui deget poartă amintirile bășicilor, a palmelor rupte, a bucăților de piele și carne care se smulg din cauza barelor umplute de greutăți. „Mâinile s-au vindecat bine, bătăturile s-au închis, niciodată nu am avut palme așa de frumoase. Poate la început, când m-am apucat de haltere”, ne prinde ea privirea. Mai mult, în cele două luni de stat departe de antrenamente, eleva lui Nicolae Nițu a slăbit patru kilograme. „La haltere așa se întâmplă. Dacă nu te antrenezi, slăbești. E altfel decât la celelalte sporturi. Când ești în cantonament, mănânci trei mese pe zi, există un program de odihnă, antrenamente, pe când așa mai ciugulești când îți aduci aminte. Când ești în pregătire, parcă ai mânca orice. Când ești în vacanță, parcă nu îți mai e poftă de nimic”, râde ea.

Renta, o liniște de viitor

Cu cât se apropie timpul de începere a antrenamentului, Roxana devine mai serioasă și își consultă tot mai des ceasul. Când e vorba de pregătire, nu s-a schimbat cu nimic, e tot concentrată și conștientă de munca pe care trebuie să o depună. Dincolo de premii și glorie, Londra i-a adus cu adevărat un lucru mare: liniștea în pregătire. „Sunt liniștită că, dacă Doamne ferește, mă accidentez sau se întâmplă ceva în antrenamente acum am rentă viageră. Asta mă ajută să mă concentrez mai mult pe ce am de făcut, să nu mai merg stresată la concursuri, că trebuie neaparat să iau aurul, să pun toată această presiune pe mine. Normal, îmi doresc să iau aurul, dar acum, că am și liniștea aceasta, vreau să mă bucur cu adevărat de ceea ce fac”.
Este vineri și deja se apropie finalul primei săptămâni de antrenamente. E începutul unui nou ciclu olimpic, în care Roxana își dorește la fel ca în cel precedent să alinieze medaliile. Peste șase luni, la Europene, ea va da primul test. Aurul continental e doar prima țintă.

„O medalie olimpică îți schimbă total viața. Te face mai respon-sabil, mai conștient de valoarea ta și te face să îți dorești mai multe perfor-manțe”, Roxana Cocoș, vicecampioană olimpică haltere

„Sportul nu îl păcălești cu jumătăți de măsură, ori dai totul, ori te lași”, Roxana Cocoș, vicecampioană olimpică haltere

Face școala de șoferi

Faptul că pentru argintul olimpic a primit un Renault Megane a motivat-o pe sportiva legitimată la CSA Steaua să înceapă școala de șoferi. „E greu prin București cu traficul, sunt multe mașini, lumea e agitată, nervoasă, sunt multe stopuri, nu pornești bine, că trebuie să te oprești. Dar sunt calmă, îmi și place să conduc și sper să dau cât mai repede de carnet. Traseul merge bine, mai am însă multe de învățat”, mărturisește Roxana. Altfel, în timpul vacanței, sportiva a făcut și o mică excursie la Paris, orașul în care anul trecut a urcat pe podiumul mondial: „Mi-a plăcut foarte mult orașul, iar anul trecut nu am putut să văd foarte mult. Acum am mai vizitat încă o dată Disneyland, m-am plimbat, a fost frumos”.

„În vacanță n-am ridicat… nici măcar un deget!”

Vicecampioana olimpică mărturisește că medalia de la Londra nu a schimbat-o

Roxana vorbește despre liniștea financiară pe care i-a adus-o performanța de la Londra și despre ce își dorește să schimbe în haltere medalia ei
Cum s-a schimbat viața ta de când ai luat medalie?
Mare lucru nu cred că s-a schimbat, nici nu îmi pot da seama foarte mult, pentru că am fost în vacanță. Pe plan financiar, e o schimbare, că am luat banii și îmi pot permite să îmi iau o casă, să am un loc al meu. Am câștigat și mașina. Sunt lucruri care te ajută și țin mult de confortul tău psihic.

Ce înseamnă acum, la rece, medalia de la Londra?
Dacă nu o luam, privind la cald, era rău. Este bine ca am luat medalie, de asta am și muncit atâta timp, am stat în cantonamente zeci de ani, antrenorii s-au chinuit cu mine, m-au încurajat. Mă bucur că am dovedit că toată această muncă și sacrificiile făcute nu au fost în zadar.
Prin ce e diferită Roxana de acum față de cea de dinainte de Londra?
Prin nimic. Nu m-a schimbat această medalie și nici nu vreau să mă schimb, pentru că, dacă fac asta, se vor schimba și alți oameni cu mine. Sunt un pic mai liniștită în ce privește viitorul meu.

Ce ai ridicat cel mai greu în vacanță?
Nici măcar un deget (râde). Nu am făcut absolut nimic.

Ce speri să schimbe această medalie în halterele românești?
Îmi doresc să aducă mai mulți copii la sală. Halterele sunt un sport greu, e adevărat, dar nu e vorba numai de forță. Îți trebuie multă tehnică și minte, să ai un psihic puternic, acest sport te modelează și te pregătește într-un fel pentru toate greutățile vieții.