Ionuț Vulpescu (42 de ani) este senator PSD, membru al Comisiei de cultură a Senatului. A fost ministru al Culturii în 2015 și în 2017, dar puțini știu că, la începutul anilor 2000, a scris în ProSport, iar apoi a mai avut editoriale la Sport Total și în revista Prezent. A scris și o carte despre sport, în 2012, „Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta Lăcătuș”, cu o postfață de Nicoale Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor. Vulpescu a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, are un master în Doctrină și Cultură și un doctorat în Filosofie.
Ai fost jurnalist de sport, apoi ai intrat în politică. Ce te-a determinat să faci pasul ăsta? Am scris, e adevărat, câțiva ani despre sport. Într-o perioada frumoasă a presei sportive, cea a anilor 2000. Îi mulțumesc lui Marius Mitran pentru rubrica din „Pro Sport”, pe care am ținut-o vreo doi ani. În 2012, am publicat la editura „Art” o antologie a publicisticii mele sportive, „Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș”. Am avut privilegiul să îl am alături la lansare pe Ilie Balaci. Nadia Comăneci a trimis și ea un mesaj care m-a emoționat. A fost o perioadă foarte frumoasă. Nu am fost însă niciodată ceea ce se cheamă un jurnalist sportiv. Ar fi prea mult să spun asta. Deși când eram mic asta îmi doream să mă fac atunci „când o să fiu mare”. Majoritatea textelor mele erau scrise în fața televizorului, deși mergeam destul de des, atunci, pe stadioane. Am fost mereu un amator, adică un îndrăgostit de sport. Așa cum s-a întâmplat cu mulți scriitori, de la G. Călinescu și Camil Petrescu, la Fănuș Neagu sau Radu Cosașu. Sportul e parte a culturii și are o etică. Ceea ce nu se poate spune despre politică întotdeauna. Și atunci când scriam sport făceam politică. Aveam însă mai mult timp și nu aveam răspunderi executive.
Totuși, de ce politică? Îmi lipsește foarte mult în politică fair-play-ul din sport. Politica este o parte determinantă a „facerii”, în orice domeniu, inclusiv în sport. O țară se conduce prin politici publice. Am intrat în politică din nevoia de a avea un instrument pentru a face, în cultură, în primul rând, pentru că ea are, deși nu pare, cel mai mare impact asupra unei societăți, și în sport, parte, la rândul lui, a civilizației moderne, deși de la antici ne vine rolul pe care îl joacă în societate.
Bani de la Loteria Română, către cultură Ce meciuri ai câștigat în politică? Am readus banii de la Loteria Română către cultură. 500.000 de euro în fiecare lună sprijină proiectele culturale ale creatorilor independenți, ONG-urile culturale. Vreo 20.000.000 de euro au intrat în conturile Administrației Fondului Cultural Național de când am promovat o Ordonanță de Urgență în acest sens, în primăvara lui 2015. Tot în 2015 am redus TVA-ul la carte. E 5 la sută, una din cele mai mici cote din Uniunea Europeană. Am finalizat o lege prin care revistele culturale sunt sprijinite de stat. 1.250.000 de euro merg anual către marile noastre reviste, care probabil că altfel și-ar înceta apariția. Anul trecut am achiziționat Vila Florica, vila Brătienilor, de la Ștefănești-Argeș, pentru care statul român și-a exercitat în premieră dreptul de preemțiune. Un semnal extrem de important că ne apreciem patrimoniul.
Și ce meciuri ai pierdut? Anul trecut mi-am dat un autogol pe care îl visez și azi, senatorul Ionuț Vulpescu l-a dat jos pe ministrul Ionuț Vulpescu, prin moțiune de cenzură. C-așa-i în tenis. Și în politică… Dar cea mai mare victorie a fost o înfrângere. La parlamentarele din 2008. Din acel eșec am învățat cel mai mult. Știți vorba aceea a lui Ayrton Senna, pe care o tot repetă Lucescu: să fii al doilea înseamnă să fii primul care pierde…
„Societatea spectacolului a produs un monstru” Am văzut multe opinii pe rețelele de socializare care incriminează jurnaliștii și spun că aceștia sunt de vină pentru aproape tot ce se întâmplă rău în sport sau pentru crearea unui personaj ca Gigi Becali. Tu ce părere ai? După ratarea calificării la Mondialul spaniol din 1982, regretatul Constantin Teașcă răspundea la ancheta revistei „Fotbal”:”Nu cred că ne vom mai califica vreodată la un campionat mondial, pentru că nu există campionate mondiale de circ, cu invitați din oficiu”. La noi societatea spectacolului a produs un monstru, monstru care distruge și imaginea sportului, și performanța. Sigur, generația lui Hagi și Popescu nu a confirmat aceste vorbe, dar ele rămân, mai ales în contextul întrecerii interne. Prea mult scandal, prea puțin fotbal, de multe ori. Nu e vina presei că a inventat personaje ale unei tranziții parcă nesfârșite, un adevărat Larousse al derizoriului. Vina ei e poate aceea că le-a cultivat mai mult decât era cazul. Așa cum, de pildă, la englezi, italieni sau spanioli nu se vorbește atât de mult despre arbitraj. Marele erou al balonului rotund trebuie să rămână Fotbalistul, nu Patronul, nu Arbitrul. Copiii nu colecționează poze cu patroni sau cu arbitri.
Cum vezi actuala națională a României? De ce nu mai e lumea interesată atât de tare de România (cu mici excepții, cum a fost meciul cu Serbia)? Ce ar trebui să facem ca să ne apropiem iar de naționala noastră? Ce ar trebui să facă FRF? Jucătorii? Staff-ul? Generația zisă „de aur” a fost așa nu pentru că a câștigat ceva (căci, din nefericire, n-a câștigat nimic), ci pentru că a convins întotdeauna. Chiar dacă pierdea, chiar dacă nu juca întotdeauna foarte bine, echipa lui Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu, Ilie Dumitrescu a transmis mereu o autenticitate a jocului pentru culorile naționale, în care oamenii de pe tot cuprinsul țării s-au regăsit. Ca într-un tablou de familie. Asta a dispărut, cred. Kusturica spunea că patriotismul e să strângi fotografiile jucătorilor echipei naționale. Noi nici nu prea îi mai cunoaștem. Nu mai suntem colecționari de emoții. Echipa naționala trebuie să își reinventeze publicul. Iar Federația e prima care trebuie să facă ceva în acest sens. Nu pe termen scurt, s-ar putea să eșuăm dacă privim lucrurile așa, ci mediu și lung.
„E nevoie de un Minister al Sportului autonom!” Ce facem cu sportul în România? Se tot duce în jos. Apar talente, dar sunt nesusținute. Politicul nu poate face nimic? Se simte nevoia unui ajutor, ca să nu sucombăm. Talentul singur nu înseamnă nimic. Și talentul are nevoie de organizare. Politicul face cât poate, deși nu întotdeauna a acordat sportului atenția cuvenită. Ministerul sprijină Federațiile, ceea ce, sigur, e important. Dar insuficient. E de meditat, în perspectivă, la un Minister al Sportului autonom, așa cum e și în alte părți. Nu știu dacă actuala formulă de funcționare e cea mai bună. Dincolo de bani apare și problema resurselor umane, proiectele, oricât de frumoase, trebuie duse la capăt, cineva trebuie să urmărească aplicarea lor, să nu o luăm mereu de la capăt. Până la urmă, politicul gestionează și generează priorități, iar sportul trebuie să capete un profil mai accentuat. Altfel, o să avem tot mai puține medalii la marile competiții și o să ne pierdem relevanța. Ce mi se pare extrem de periculos este ruptura de generații în rândul antrenorilor și organizatorilor de activități sportive. De aici vine slăbiciunea esențială a sportului românesc: cine-i învață pe cei care îi vor învăța pe aceia care vor să practice sportul de performanță? O mulțime de cunoștințe, acumulate în timp, se pierd, pentru că deținătorii lor n-au cui le transmite. De ce nu s-a construit o sală polivalentă în București, deși avem o echipă care a câștigat Liga Campionilor în 2016? Din același motiv pentru care nu avem o sală modernă de concerte în București. Deși avem muzicieni extraordinari și găzduim, o dată la doi ani, unul din marile festivaluri de gen ale lumii, Festivalul George Enescu. Interese dintre cele mai meschine, lipsa de viziune, dezinteresul, incapacitatea de a gândi în afara micilor noastre vanități. Lista vinovaților e prea lungă pentru a o face aici. De altfel, s-a ajuns în situația în care, dacă cineva promite o sală Polivalentă sau o sală de concerte, nu mai crede nimeni. Capitala României e ultima din Uniunea Europeană care nu are așa ceva. Absolut anormal, în afara lumii în care trăim. O sală europeană, destinată muzicii sau sportului, presupune, e adevărat, și un public. Dar nu numai acel public de Festival sau de eveniment, ci un public care săptămânal să „consume” cultură sau sport. Acel public trebuie recreat, o dată cu construcția acestor săli. Luăm medalii la tenis de masă, dar nu avem o sală pentru tenis de masă în București, luăm medalii la înot și sărituri în apă, dar nu avem un bazin performant. Vezi vreo soluție, ca politician român? Paradoxul românesc. Când marea performanță nu e să îți învingi adversarii, ci propriul mediu. Sunt binecunoscute cazurile Dianei Mocanu, Simonei Halep, Anei-Maria Brânză. Ca să dau doar câteva exemple de performanțe strălucite împotriva tuturor premiselor. Multă vreme sportul a fost văzut ca propagandă, nu ca normalitate. Și a mai existat și această prejudecată, că sportul trebuie să producă înainte de a se investi masiv și inteligent în el. Nu poți cere sportului să fie un „ambasador” bun câtă vreme îi rezervi o realitatea internă săracă și derizorie.
„Performanțele gimnasticii românești țin de o lume care a murit!” Gimnastica de ce crezi că a decăzut? Pentru că muzele se nasc în închisoare și mor în libertate. Dincolo de momentul Nadia, care e unic în istoria gimnasticii, e dincolo de timp, cumva, performanțele uluitoare, aproape clonate, ale gimnasticii românești, țin de o lume care a murit. Deva e acum un oraș liber. Soții Karoly au fost acuzați in SUA, nu la noi, de metode cazone, aproape barbare de antrenament, cuplul mirabil Belu-Bitang s-a retras demult și, o dată cu el, medaliile noastre de aur. Gimnastica însăși e în criză, nu mai e acel sport care poate ține în fața televizorului o țară întreagă într-un regim de admirație absolută. E acum un sport ca altele. Discuțiile despre statul paralel interesează astăzi mai mult decât paralelele care altădată au făcut istorie. Cristian Țopescu însuși nu mai e printre noi.
Șanse de revenire în elită? Declinul explicabil al gimnasticii e însă paradigmatic. Când părăsești aerul tare al performanței, șansele revenirii sunt mici. Și, evident, ce spuneam mai devreme: cine îi mai învață pe copii și pe tineri să facă sport de performanță. Poate că mai avem de unde recruta viitori sportivi. Am epuizat bazinul de recrutare pentru antrenori și specialiști. Nu există niciun interes pentru folosirea noilor tehnologii în sport. Mai rău, în universități nu se mai face sport. Suntem rămași într-o altă dimensiune a timpului! Dacă ar fi să pariezi, pe ce ți-ai pune banii, pe renașterea sportului românesc sau pe moartea (lipsa de rezultate la nivel înalt) acestuia? Pentru că sunt optimist, aș paria pe un reviriment al sportului românesc. Pentru că sunt însă informat, ceea ce nu înseamnă automat pesimism, aș căuta pariuri cu șanse mai mari de reușită. Doamne iartă-mă, cum să pariez pe moarte? O face ea suficient! Marele pariu e viața. Pentru asta e însă nevoie de investiții și de o strategie națională care să treacă dincolo de ciclurile electorale.
Balaci, Totti, Maradona, Gerrard – lideri, comandanți de oști! Ce au în comun Ilie Balaci, Francesco Totti, Diego Maradona și Steven Gerrad? Numărul 8, Balaci și Gerrard, numărul 10, Totti și Maradona. Au în comun caracterul de lideri, de comandanți de oști. Toți patru puteau și au câștigat meciuri de unul singur. Echipele se formau în jurul lor. Cu trecerea timpului, suporterii nu vor ține minte niciun eșec al lor, nicio ratare, ci doar victoriile și stările de grație. Mai au în comun iubirea neschimbătoare a fanilor. Ilie Balaci mai are în plus ceva. Orgolios și conștient de cât de bun a fost, Balaci s-a dus înaintea lor „dincolo”. Nici acum nu realizez că e adevărat. Că așa ceva poate fi adevărat. Mi-e teamă pentru Maradona. Am văzut că ești fan Universitatea Craiova, Liverpool, AS Roma și naționala Argentinei. Am câte o temă de discuție pentru fiecare: 1. Cu care echipă a Craiovei ții? De ce s-a ajuns aici, să fie câte două „Universități” în Craiova, două „Politehnici” în Timișoara și două „Stele” (una a devenit FCSB) în București? Crezi că mai există cale de împăcare/rezolvare? Eu țin cu Craiova lui Balaci. Și a lui Ștefănescu. Și a lui Tilihoi. Și a lui Crișan. Și a tuturor celorlalți. Craiova de azi are un stadion frumos. Craiova Maxima era despre frumusețe în sine. Că sunt două Craiove, Politehnici Timișoara, două Stele și așa mai departe nu mă miră. E expresia unei societăți schismatice, care trăiește din conflicte și orgolii infinite. Greu să se găsească cale de împăcare. Suporterii au de pierdut, e o dezbinare care nu aduce nimic bun. Când te duci cu Istoria la tribunal e semnul unor timpuri amarnice. De aici și numărul tot mai mic de spectatori.
„Liverpool – o insulă în insulă, un Dicționar de simboluri!” 2. Cum definești Liverpool (echipa de fotbal)? Ai paria că trupa lui Klopp ia Liga Campionilor anul ăsta? O insulă în insulă. Un Dicționar de simboluri. Când suporterii cântă „You”ll Never Walk Alone” e valabil pentru azi, ieri și mâine. Liverpool poate pierde oriunde și poate câștiga oricând Liga Campionilor. Când ai câștigat de cinci ori, e limpede că o să o mai faci. Iar Liverpool are acum pe bancă omul potrivit, Jurgen Klopp. Deocamdată, echipa nu joacă la fel de spectaculos ca sezonul trecut, dar câștigă. Suporterii vor trofee, e un an important pentru Liverpool.
3. Totti e împărat la Roma datorită fidelității lui pentru acest club, și nu numai. Noi de ce nu mai avem idoli/lideri în fotbal? Totti e mare la Roma nu doar datorită fidelității. Fidelitatea însăși e mare, pentru că e tot mai rară. Banii mai mulți sau sminteala de a crede despre tine mai mult decât ești sunt la ordinea zilei. Trădarea și oportunismul sunt noii zei cărora puțini le mai rezistă, Totti a fost însă și un fotbalist uriaș, care a avut forța de a se retrage din echipa națională imediat după ce a devenit campion mondial, pentru a se dedica integral Romei. Retragerea sa a fost grandioasă, cum doar la Maradona am mai văzut. Idolii noștri sunt în trecut, în cărți, în amintiri, în copilărie și adolesecență. Și n-o să ni-i ia nimeni de acolo. Fotbaliștii de azi, din păcate pentru ei și pentru noi, sunt doar un pretext, un soi de pastile de memorie, pentru a nu pierde accesul la Basm. M-am gândit mult până să găsesc doi fotbaliști mari pe care să îi pun pe coperta cărții mele. Și i-am găsit tot în trecut. Și a ieșit „Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș”. 4. Argentina nu a câștigat niciun trofeu major cu Messi, cel mai bun jucător din lume în rocadă cu Ronaldo. România nu a câștigat niciun trofeu major cu Cristina Neagu, cea mai bună handbalistă din lume. Cum explici? Messi nu e Maradona. Care câștiga de unul singur. Sau, cum spunea Ioan Chirilă după Mondialul mexican, cu Maradona în echipă cel puțin cinci echipe ar fi câștigat turneul final. Messi e cel mai bun azi, în era PlayStation, dar n-are destinul de luptător al lui Diego, vocația de lider. Cristina Neagu e o handbalistă excepțională, să ne bucurăm că o putem vedea jucând des. Însă nu moștenește o tradiție de superperformanță. Messi are complexul Tradiției. Cristina Neagu umple un gol. Cum vezi sportul românesc peste 10 ani? Asemenea societății românești. Nu poate fi altfel. Sper că mai bine decât e astăzi. Avem nevoie de sport și în viața de zi cu zi, pentru a nu ne îmbolnăvi și a îmbătrâni înainte de vreme, dar avem nevoie și de această poveste pe care n-o putem lăsa să moară, a competitivității și performanței sportive românești în lume. Și, peste toate, mi-aș dori ca sportul să readucă ceea ce ne lipsește azi: solidaritatea, coeziunea în jurul unor idei pozitive, optimismul acestui spațiu, setea de victorie și performanță.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER