INEDIT | A absolvit Teologia, pictează icoane şi poartă mănuşi de box. "Mi se spune Mongol. Semăn cu soţia lui Ginghis Han". Captivanta poveste a Cristianei Stancu, luptătoarea care a vrut să devină medic

15 mai 2015 4755 afişări Alte sporturi
INEDIT | A absolvit Teologia, pictează icoane şi poartă mănuşi de box. "Mi se spune Mongol. Semăn cu soţia lui Ginghis Han". Captivanta poveste a Cristianei Stancu, luptătoarea care a vrut să devină medic
  • Cea mai mare promoţie din Europa, Superkombat, revine la Bucureşti, pe 23 mai, la ora 20:00, cu un mega-eveniment pe reguli K-1 de unde nu vor lipsi cei mai buni luptători din România.
  • Cristiana Stancu deschide seria de 15 meciuri, dintre care 7 eliminatorii între luptători români proveniţi din box, kyokushin, MMA şi kickbox. Fraţii Andrei şi Bogdan Stoica vor lupta în meciurile principale ale serii.

Cristiana Stancu (23 de ani) are pachetul complet: carismă, o mie de poveşti şi povestiri care îi compun drumul care a adus-o în mai 2015 în faţa celui de-al doilea meci în cadrul galelor Superkombat şi o energie cuceritoare.

Este o luptătoare, nu o bătăuşă, într-un sport care încă este privit superficial, rezervat cu precădere bărbaţilor. Era “setată” pe medicină, „din fragedă pruncie”, cum spune versul lui Şt. O. Iosif, cu o bibliotecă plină de cărţi de medicină încă din startul gimnaziului, la o vârstă la care unii copii încă se mai gândesc la cărţile cu poveşti. Şi-a schimbat cursul vieţii, de la Medicină a ajuns la Teologie, via pictură - o decizie venită în clasa a 12-a, cu uşurinţa cu care a virat dintr-un sport de contact în altul, din artă marţială în artă marţială, de fiecare dată croindu-şi drum spre victorie, trofee, cupe şi titluri. Pictează în “micul ei atelier”, se mai uită în sus şi vede trofeele obţinute şi în ring, şi graţie dibăciei cu pensula.

Cristiana, eşti luptătoarea care acasă lasă mănuşile de box pentru pensulă. Cum se leagă cele două?
Nu sunt chiar atât de diferite. Cred că atunci când vrei să faci lucrurile la un nivel înalt, se aseamănă: ca principiu, practice este acelaşi lucru. Eu păstrez aceleaşi principii şi în pictură şi în luptă şi în orice altceva mai fac. Aşa, este uşor de făcut, ca idee (n.r. –zâmbeşte larg).

Şi totuşi, dacă priveşti din exterior, pe de o parte, este violenţa sportului de contact, de partea cealaltă, este sensibilitate, latura artistică – astea sunt asocierile pe care le faci rapid.
Da. Probabil că cele două sunt complementare şi poate dacă aş fi avut doar partea agresivă – să nu-i spunem violentă, nu aş fi fost în deplinătatea capacităţilor mele. Şi atunci mă conectez dar şi deconectez de toată agresivitatea pe care oricum trebuie să o pui în sală, dar este şi relaxare, pentru că chiar dacă eşti determinate, trebuie să îţi găseşti şi determinarea. Altfel, crisparea nu aduce nimic bun, chiar şi în artă. Într-adevăr, acolo este o sensibilitate, dar trebuie să găseşti şi punctele potrivite, unde pui accente, anumite tonuri, anumite culori, contraste – ca acea lucrare să aibă viaţă. Dacă este doar o chestie sensibilă, nu ai reuşit de fapt să exprimi nimic.


Cristiana vorbeşte despre contraste şi elemente complementare în viaţa ei, în artă, în sport. Foto: Alexandru Hojda, arhiva personală


  • Pe 23 mai, la Gala Superkombat de la Bucureşti, Cristiana va fi încurajată de "lotul român de kempo, lotul de sambo, probabil şi fetele de la box, familie". "De obicei nu-i lăsam să vină, pentru că oricum aveam emoţii şi dacă îi mai vedeam şi pe ei în sală aveam emoţii şi mai mari, dar acum fac o excepţie", spune Cristiana
  • 90 de ţări de pe 5 continente vor prelua transmisiunea evenimentului Superkombat de la Bucureşti. Acesta va putea fi urmărit inclusiv în Canada şi Statele Unite ale Americii

Sunt campioni în diferite sporturi despre care se spune că se transformă radical atunci când întră pe teren sau în arenă – în funcţie de sport, nu-I mai recunoşti. Cum este Cristiana în afara ringului, din viaţa de zi cu zi, şi cum este Cristiana cea din ring?
Cristiana din ring acum se reconfigurează, mi-am schimbat antrenorii şi maniera în care mă antrenez, trec printr-o tranziţie în care mă reinventez ca luptătoare. Încerc să fiu cât mai prezentă în ceea ce fac, să fiu o luptătoare, determinată, să încununez toată munca prin victorii, pe cât se poate.

Eşti genul acela de sportivă care îşi înţeapă adversara cu privirea în ring, până la limită?
Nu-mi plac genul ăsta de atitudini. La cântar, de regulă, luptătorii fac lucruri de genul ăsta, de intimidare, dar nu este genul meu. În ring trebuie să spui ce ai de spus, suntem oameni, suntem profesionişti mai ales, facem ce ne place şi dorinţa de a câştiga trebuie să ne-o manifestăm în ring. În rest, este bine să fii foarte jovial: primul meu meci la profesionism l-am avut cu o super-campioană. Eu nu-i ştiam exact palmaresul, dar mi-am dat seama că este o super-campioană la cântar, când era foarte relaxată şi numai un zâmbet. Atunci mi-am dat seama că relaxarea ei venea dintr-o siguranţă, că ştie ce face, că este foarte bună în ceea ce face. Ea venise să lupte cu o atitudine bună. Am avut de învăţat de la ea, pentru că eu altfel eram destul de crispată, încordată, fiind pentru prima dată prezentă la un astfel de eveniment.

În afara sălii cum eşti?
Sunt veselă, muncitoare probabil. Îl las pe Alin (n.r. – râde şi îi aruncă o privire care invită la vorbă, lămurind rapid: noi ne-am mai contrat pe subiectul ăsta).


  • “Cristiana are o personalitate complexă, este foarte încăpăţânată, are o poveste în spate, pentru noi este exact ceea ce căutăm. Este multiplă campioană la Kempo, are medalie în boxul amator”, afirmă Alin HUIU, media manager Superkombat.

"Credeam că rostul meu în viaţă este să fac oamenii bine". Dar "dacă aş fi plecat, ar fi trebuit să mă dedic sută la sută medicinei, învăţatului şi asta inevitabil însemna că trebuie să renunţ şi la pictură şi la sport"

Ai multe victorii în ring, dar ştiu că ai câştigat şi concursuri de pictură. Ai un loc special în casă unde îţi expui premiile şi stau împreună?
Le ţin pe toate oarecum îngrămădite în atelierul meu de pictură, pentru că este un loc foarte intim. Acolo mă deconectez foarte bine, tot rodul muncii mele este acolo.


Cristiana, "în lumea ei". Tot "lumea ei" este însă şi ringul. Foto: Alexandru Hojda


5.000 de spectatori sunt aşteptaţi sâmbăta viitoare la Sala Polivalentă pentru a asista la maratonul de confruntări internaţionale Superkombat. Promotorul Eduard Irimia a anunţat că o parte din încasările galei va fi donată unor spitale de oncologie, în urma parteneriatului cu fundaţia Fight for Life.

20 lei este cel mai ieftin bilet la gala de pe 23 mai, care începe la ora 20:00. Biletele s-au pus în vânzare şi pot fi achiziţionate din orice magazin Vodafone, Orange şi Germanos din Bucureşti, dar şi on-line de pe eventim.ro.


Când erai mică, ce răspundeai la întrebarea “tu ce vrei să ajungi când vei fi mare”?
Voiam să fiu doctor! M-am şi pregătit să devin doctor, am fost la toate concursurile de biologie şi anatomie, la toate olimpiadele din timpul şcolii generale, la gimnaziu şi la liceu. Deşi eu nu eram la profilul real, ci la filologie, bilingv engleză şi nu făceam biologie.

Şi ce s-a întâmplat?
Dar învăţam singură, am reuşit să iau premiu la Olimpiada de Biologie pentru că voiam să fiu medic. Credeam că rostul meu în viaţă este să fac oamenii bine. Să-i vindec! În clasa a 12-a, când deja făceam alegerile penru facultate, am cochetat un pic cu Facultatea de Medicină, cu spitalele din Bucureşti, dar nu m-a încântat de loc, nu am văzut cu adevărat un sistem care vindecă oameni. Pentru că vedeam numai suferinţă, numai oameni nefericiţi pentru că sunt trataţi cum sunt trataţi şi am zis – “ok, vreau să vindec oameni în continuare, dar nu aşa”. Dacă aş fi plecat, ar fi trebuit să mă dedic sută la sută medicinei, învăţatului şi asta inevitabil însemna că trebuie să renunţ şi la pictură şi la sport. M-am încurajat că oamenii pot fi vindecaţi din interior – toate pleacă din suflet, dacă omul e bucuros şi împăcat cu el însuşi, asta se va transmite corpului, care va fi sănătos. Mi-am dat seama că ceea ce contează este interiorul nostru, nu corpul.


"Nu eram pe listă. Nu-mi venea să cred. Eu eram totuşi un elev eminent, olimpic la mai multe materii şi rămâneam o ratată care nu intră la facultate! Eu n-am îndrăznit să mă uit atât de sus! Intrasem prima."

Şi în loc de Facultatea de Medicină ai făcut Facultatea de Teologie?
Da. După ce am renunţat să mai plec în Japonia. Voiam să plec cu o bursă de studiu acolo, pentru a mă antrena, dar, ca să pot pleca acolo, să rămân şi să am un mediu unde să pot sta, trebuia să merg la şcoală zi de zi, multe ore. Pierdeam prea multe ore de antrenament. De aceea am ales să rămân în ţară. Neştiind la ce facultate să mai dau, pentru că eram setată pe Medicină, pentru admitere ştiam materiile de la Medicină. Nu aveam idee la ce altă facultate să merg. Nu aveam nicio altă opţiune, nicio altă rezervă. Toţi cei din familie ştiau că eu voi ajunge medic, aveam obibliotecă plină de cărşi de medicină din clasa a cincea. Mă pasiona foarte mult subiectul acesta. În clasa a 12-a am început să pictez icoane şi m-a atras foarte mult acest domeniu. Mi-am zis “ok, să ridic şi nivelul pictării icoanelor”. Am dat admitere şi am intrat prima!

Prima?
A fost un moment foarte haios, pentru că m-am dus la facultate să văd rezultatele. Şi nu eram pe liste! Nu-mi venea să cred! Eu eram totuşi un elev eminent, olimpic la mai multe materii şi rămâneam o ratată care nu intră la facultate! Aşa este concepţia – dacă nu intri la facultate eşti o ratată – nu este adevărat, dar în fine. Asta este percepţia noastră. Mă şi gândeam – mă duc acasă, mama o să moară de inimă (n.r. – râde uşor). Eram cu antrenorul meu, s-a uitat şi el pe lista şi mi-a zis: ‘ia mai uită-te o dată!’. Mă mai uit o data – ‘nu sunt!’. ‘Mai uită-te o dată’ mi-a zis. ‘Da’ nu sunt!’ (n.r. – şi în relatarea, la ani distanţă, se strecoară o doză de deznădeşte). ‘Dar începe şi tu de la primul nume’. Eu n-am îndrăznit să mă uit atât de sus! Intrasem prima. A fost un impuls mare.Nu era domeniul meu, nu erau materiile mele de studio, dar a ieşit. A fost o facultate foarte grea, n-aş repeat-o, apparent, faptul că am făcut o secţie de artă, artă sacra, dar de fapt este teologie – cumva te îndeamnă să crezi că este uşor, mai pictează, mai desenează, nu e mare lucru de învăţat.


Dar nu este aşa. Am învăţat destul de mult, în plus am avut multă parte practică – partea principal de fapt. Aveam de pictat icoane, să înveţi să desezi la nivel monumental. A fost greu, chiar dacă am făcut pictură de la şapte ani. Doi ani am făcut doar pictură, dar niciodată în domeniul ăsta. Arta sacră este cu totul altceva decât arta laică, sunt total alte repere. A trebuit să şterg cu buretele tot şi să reinventez tot ce ştiam. Noi în grupa de picture am intrat 23 şi am terminat 9. Restul nu au reuşit să termine. Sunt mândră că am reuşit să termin, că am întâlnit oameni minunaţi acolo.


Cristiana a început cu pictura laică. Peisaje. Natură moartă. Acesta este unul dintre tablourile ei. Foto: arhiva personală

"Pictura este o profesie secundară. Mă ajută să mă deconectez, să mă eliberez de anumite trăiri, dar ceea ce mă entuziasmează este tot latura sportivă"

Te ajută în carieră faptul că ai un background în biologie, anatomie, îţi cunoşti corpul mult mai bine şi discuţi mai bine cu medicii, preparatorii fizici?
Da, mi-e foarte uşor să înţeleg ceea ce se întâmplă cu corpul meu, mai ales că cei care se ocupă de mine, clinica Recovery şi doamna doctor Simona Teri, lucrează cu mine de şase ani, m-a învăţat exact cum să citesc semnalele pe care le primesc. De obicei, sportivul îşi depăşeşte toate limitele, nu se mai opreşte atunci când îl doare şi atunci încep accidentările. Am învăţat cum să-mi ascult corpul, ştiu ce-mi zice şi da, mă ajută.

Ai reuşit să eviţi aşa câteva accidentări?
Nu pot spune asta, pentru că am avut câteva accidentări, nu grave, dar sufficient de deranjante, majoritatea din cauza unor probleme de sănătate pe care le-am avut destul de mulţi ani, dar Slavă lui Dumnezeu, le-am depăşit, dar m-au întărit. Rupturi musculare, mână ruptă – sunt inerente în sportul ăsta. Nu poţi sta în ploaie fără să te uzi, (n.r. – râde).

Mai întâi a fost pasiunea pentru pictură, apoi ai ajuns la sport, la lupte. Ţi-a spus cineva, din familie, părinţii, prietenul, vreo profesoară care te plăcea şi era mai mămoasă – de ce nu rămâi totuşi la pictură, pentru că eşti în siguranţă, ca să nu te răneşti?
Profesorul meu cu care am început pictura, la şapte ani – şi doi ani am făcut doar pictura, la nouă ani m-am apucat de arte marţiale – şi culmea, cel m-a trimis la sala de arte marţiale! Mi-a zis unde să mă duc, pentru că ştia că vreau să fac un sport. Când a văzut cât de mult îmi plăcea şi cât de entuziasmată eram, a început să îmi spună să nu mă mai duc, pentru că rărisem vizitele la pictură. Deja timpul se împărţea jumi-juma. El mereu îmi spunea că trebuie să mă ţin de pictură pentru că ăsta este viitorul meu. Au fost mulţi cei care m-au sfătuit să dau la Toniţa, să mă axez numai pe asta, dar nu aş putea face asta doar ca o profesie. Este o profesie secundară. Mă ajută să mă deconectez, să mă eliberez de anumite trăiri, dar ceea ce mă entuziasmează este tot latura sportivă.


Cristiana iubeşte şi scrisul, ci citittul, este cu adevărat completă. Foto: Alexandru Hojda

"Probabil că dacă aş fi trăit acum 200 de ani, aş fi fost războinică"

Ce te atrage la sporturile de contact?
Îţi trebuie un curaj imens să intri în ring. Dinafară pare simplu, de fapt dinafară pare foarte simplu, dar în momentul în care ai intrat în ring, toţi parametrii pe care noi îi cunoaştem ca fiind normali se schimbă. Dai ochi în ochi cu sentimentul ăla de pericol mare, pe care cred că noi totuşi îl şi avem în ADN de altfel. Generaţiile dinaintea noastră au luptat pe front, au purtat războaie, au fost ostaşi, noi acum suntem într-un fel amputaţi pentru că nu mai există de genul ăsta, civile, noi nu mai simţim ce au simţit ei, care îşi apărau ţara, casa, familia, neamul, copiii, când plecau determinaţi să apere ceea ce este al lor de cei care voiau să îi domine. Eu asta simt, cumva îmi hrănesc sentimentul ăsta de luptă. Probabil că dacă aş fi trăit acum 200 de ani, aş fi fost ceva – ori mamă de ostaş ori războinică. Aşa e felul unor oameni, nu toată lumea este făcută pentru asta. Eu simt că asta este natura mea.  

Înainte de a intra în sală – la nouă ani, câţi pumni ai dat? La joacă, la hârjoneală, în spatele blocului?
Nu eram bătăuşă, dar cum spune Alin, sunt foarte încăpăţânată, nu-mi plăcea să mi se spună ce să fac, atunci singura armă prin care refuzam să fac ceea ce voiau alţii era să pocnesc în stânga şi-n dreapta (n.r. – râde), dar fără să mă enervez. Eram foarte calmă când dădeam. Cel puţin la şcoală nu se apropia nimeni de mine. Nu puneam sentiment – foarte calmă, cu sânge rece şi...

Cu sânge rece şi cu zâmbetul pe buze?
Da, da, clar.

Ai dat mai mulţi pumni în perioada aceea decât ai primit?
Da, da. Acum s-a schimbat (n.r. – râde).

Acum?
O perioadă s-a schimbat pentru că aşa e la debut


Cristiana "Mongol" Stancu: este o luptătoare "un pic altfel". Numele ei de ring este aparte în acest circuit: este puţin mai subtil, ca să înţelegi puterea pe  care o ascunde, îţi trebuie câteva cunoştinţe de istorie. Foto: arhiva personală

  •  Cristiana a debutat în luna martie, la Ploieşti, în gala Superkombat, fiind prima româncă intrată în această comeptiţie: "A avut parte de un debut foarte greu, partenerii noştri din Italia select#nd o sportivă foarte bună, extrem de puternică şi care era în Top 10 la nivel mondial pe reguli MMA - Annalisa Bucci (32 ani)", vine explicaţia lui Alin Huiu, media manager Superkombat.
  •  “A fost un şoc dublu, când mi-am luat primul picior – lovitura de picior diferă în funcţie de stil. Nu mai luptasem niciodată cu cineva din stilul Muai Thai – un stil de luptă thailandez – sunt puţin diferite. Intensitatea cu care am fost lovită, nu o mai simţisem niciodată până atunci. Pe fondul unui supra-antrenament nu am reuşit să dau randament şi am pierdut meciul, dar am reuşit să reziste trei reprize cu o super-campioană, o fată care face parte din Top 10-ul mondial, în care eu ţintesc să ajung. A fost prea mult pentru primul meci – întâi trebuie să înveţi să stai în picioare, apoi să mergi, apoi alergi. Dacă vrei să alergi din prima, o să cazi. Dar pentru mine nu a fost un duş rece – într-adevăr, nu sunt obişnuită să pierd şi nu-mi place să pierd, dar meciul ăsta pentru mine nu a fost o înfrângere, eu am câştigat prin faptul că am luptat cu o super-campioană, am rezistat în faţa ei. Dacă aş fi fost în parametrii buni şi aş fi ştut cum să abordez tactic meciul, aş fi avut şanse mari să câştig. Dar voi avea re-match, vom vedea atunci”

Cum se simte o lovitură de picior? Ţi se taie respiraţia? Bănuiesc că nu ajungi chiar la stele verzi?
Nu, nu ajungi. La steluţe verzi ajungi dacă sunt lovituri date la cap. Cu mâna sau cu piciorul. Corpul intră într-un colaps, ăsta e cuvântul şi de acolo, dacă nu eşti antrenat astfel încât să reziţti la astfel de lovituri, normal, este firesc ca daunele să fie destul de mari.

Colegii de la seminarii, profesorii de la teologie cum reacţionau ştiind că înainte sau după cursuri ai antrenamente, intri în ring şi lupţi?
Am avut şansa să am un profesor extraordinar, coordonatorul meu de an, Alexandru Nicolau, căruia ia-m spus de activitatea mea şi mi-a sugerat subtil să nu spun nimănui că fac acest sport, pentru că mă vor eticheta şi este foarte posibil să îmi facă unele probleme, să nu înţeleagă exact de ce sunt acolo. Am ţinut secret, era singurul profesor care ştia şi mă ajuta cu absenţele, pentru că mai lipseam. Colegii mei ştiau – majoritatea băieţi, pasionaţi de lupte, ei erau sprijinul meu cel mai mare. Chiar şi acum, după ce am terminat, după doi ani, ţinem legătura şi sunt foarte interesaşi de ce am făcut, cu cine m-am mai bătut, încotro o mai iau.


Cristiana este la fel de mândră de icoanele sale precum de trofeele aduse de victoriile din ring. Nu întâmplător cele două lumi se întâlnesc şi în raftul de premii, în micuţul ei atelier. Foto: Alexandru Hojda şi arhiva personală

Te-ai dus vreodată cu ochii vineţi?
Nu, nu am avut niciodată genul ăsta (n.r. – râde).

"De la trei ani tata a făcut antrenamente cu mine. Îmi plăcea foarte mult, numai că nu era un foarte bun pedagog. Mă supăram că nu îmi explică cum trebuie"

Tatăl tău a fost şi el practicant al sporturilor de contact. Care este prima ta amintire legată de ring, de lupte? Este o amintire legată de tatăl tău?  
Da. Cred că de la trei ani tata a făcut antrenamente cu mine. Îmi plăcea foarte mult, numai că nu era un foarte bun pedagog (n.r. - zâmbeşte). Mă supăram că nu îmi explică cum trebuie (n.r. - râde). Şi aveam destul de multe conflicte. Se retrăsese, dar îi plcăea să mă înveţe pe mine să lovesc. De aceea, practic, când am ajuns în sala de arte marţiale, am învăţat uşor toate tehnicile, pentru că eu de fapt le ştiam de la tata. Îmi aduc aminte o fază foarte haioasă, am venit acasă de la primul antrenament şi tata era foarte entuziasmat – să vadă ce am învăţat. I-am zis ‘hai să-ţi arăt’ şi i-am dat un mare picior între picioare, s-a înroşit ca un rac, a căzut în genunchi, de când l-am văzut am tulit-o (n.r. – şi izbucneşte în hohote de râs). Pentru că asta învăţasem. De atunci nu i-am mai arătat nici o tehnică (n.r. - râde).

Tatăl tău îţi dă sfaturi înainte de lupte? După lupte este al doilea antrenor, care reia şi el acasă analiza meciului?
Da, e trup şi suflet alături de mine, părinţii mei au fost cei mai mari susţinători. Sunt foarte ataşaţi de mine, pentru că sunt şi singurul lor copil , din cauza asta au aşa drag de mine. Şi după meciuri, şi în timpul meciurilor sunt alături de mine – mama a venit şi când eram mică, era cea mai înfocată mămică – restul mămicilor plângeau că erau copiii loviţi şi a mea era ‘dă-i, Cris!’, ‘omoar-o!’ (n.r. - râde), ‘hai, că poţi!’. A fost bine.

Îţi aminteşti ziua în care tu ai intrat prima data în sala de lupte? Cum a fost?
Cu karate kyuokushin budokai am început, am stat nouă ani, am făcut performanţă – acesta este un stil de arte marţiale full-contact, este cam cel mai dur stil de arte marţiale, am fost primul junior medaliat la kyuokushin din istoria sportului românesc. Am luat locul trei, aveam 15 ani. Apoi am trecut la kempo, era timpul să trec la alt nivel. Am trecut la federaţia condusă de Amatto Zaharia şi mi-amintesc primul meu Campionat Mondial de Kempo, toată lumea era cu ochii pe mine pentru că acasă reuşisem să înving destul de clar campioanele en-titre. Mi-au dat în primul tur o super-rusoaică, arbitru la rândul ei, arăta fenomenal – adică exact ca un bărbat şi mi-au dat-o din primul meci. Au vrut să vadă din ce sunt făcută. I-am zis prima dată că nu intru în ring! M-a împins practic în ring şi s-a terminat meciul în 30 de secunde. Am făcut-o K.O. cu o lovitură la cap. A fost un şoc şi pentru mine şi pentru toată lumea. Pentru că tipa era foarte bună.

De ce ai mers din sport în sport, din disciplină în disciplină?
Întotdeauna am fost în căutarea a ceva anume, kuokushin este un stil destul de rigid, transformă duritatea din sport parcă se transferă şi persoanei şi atunci nu mă răgăseam în acest stil şi doream să lovesc cu braţele la cap. Ceea ce nu este permis în kuokushin. De aceea am făcut pasul spre kempo, unde practic sunt toate sistemele de luptă combinate, acolo m-am putut desfăşura. În plus, este un lot extraordinar. Sunt oameni care lucrează de atâţia ani împreună, şi atmosfera de lucru este fantastică, este cea mai frumoasă.

Şi în Superkombat?
Momentan nu am aşa experienţă, este doar al doilea eveniment, sunt la început de drum. Este frumos, sunt prima luptătoare, este palpitant, pot să spun, este o lume diferită. Lumea amatorilor este diferită faţă de lumea profesionistă. Aşa este firesc, trebuie să fii amator ca apoi să poţi deveni profesionist.

Modelele tale care sunt? Sursele de inspiraţie?
Pe primul loc este Fedor Emelianenko, este luptător de MMA, lupte marţiale mixte, rus, ortodox, este modelul meu şi ca luptător şi ca om, ca atitudine pe care o afişează în faţa media şi a oamenilor.

Te antrenezi alături de băieţi, cum e atmosfera? Te simţi vreodată protejată sau din contră?
Da, mă antrenez alături de băieţi. Nu mă simt protejată, mă simt normal. Eu sunt obişnuită cu felul băieţilor de a fi, nu prea mă mai miră nimic şi nu mă simt în nici un fel, mă simt ciudat când mă duc la loturile de fete. Am fost un an cu lotul naţional de box, acum sunt la lotul de sambo, de fete şi este ciudat, pentru că câteodată nu prea ştiu cum să mă comport cu fetele, stând atât de mult printre băieţi. Dar sparring-ul, luptele de antrenament sunt puternice, nu sunt că ar da mai uşor în mine pentru că sunt fată.


Cristiana ştie ce vrea şi îşi cunoaşte foarte bine drumul. Foto: Alexandru Hojda

Se spune că fiecare luptător are o lovitură cu care face ravagii, un procedeu specific. A ta care este?
Nu am încă o lovitură cu care să fac ravagii – o lovitură cu care fac ravagii este lovitura pe care ai dat-o şi în multe meciuri adversarul a căzut. Înainte de a începe boxul, aveam cea mai periculoasă lovitură pe picioare, acum s-a transferat pe braţe. Sunt încă într-o căutare.

Care este stilul tău de luptă, cauţi K.O.-ul din prima, este un obiectiv pentru tine, sau preferi lupta de durată, victoria construită, muncită?
Depinde de adversar. Dacă este un adversar foarte puternic nu mă arunc pe K.o. pentru că este clar că trebuie să construieşti ca să ajungi acolo, dacă este un adversar mai puţin puternic şi ştiu că este loc de aşa ceva, poat caut. Dar în general, nu cred că ăsta este scopul meciului. Scopul este să lupţi şi să vezi ce poţi să faci atunci.

Ai un ritual de concentrare înainte de concurs. Superstiţii. Tu ai?
Nu, nu am superstiţii, când eram mai mică aveam tot soiul de chestii. Nu am. Mă pregătesc de meci şi aştept să intru.


4-5 ore de antrenament zilnic face Cristiana Stancu: dimineaţa se face pregătire fizică, iar seara, sparring sau sac. Antrenamentele în care înveţi ceva însă se pot prelungi


În sporturile de contact vedem porecle care mai de care mai agresive – Moartea din Carpaţi, Ciocanul de Fier, Mr KO etc. Porecla ta pare mai paşnică - “Mongol”. De unde vine?
Ea vine în urma vizionării unui film, despre Ginghis Khan, cum a cucerit aproape întreaga planetă. Acolo am văzut-o pe soţia lui, atunci când el a fost luat captiv şi i-a fost credincioasă până la capăt. Cumva, m-am regăsit foarte mult în chestia asta, cred că de fapt calitatea fundamentală a unui om este loialitatea. Asta poate fi şi bună şi rea, pentru că uneori, poate cineva nu merită să-i mai fi loial, iar tu greşeşti dacă vei continua să îi rămâi loial. Dar cred că loialitatea face diferenţa între oameni. Prietenul meu mi-a spus “Mongol”, am şi nişte trăsături asiatice şi semănam puţin cu soţia lui Ginghis Han şi atunci mi-a spus “Mongol”.

Este un alint pe care l-ai transformat în nume de ring?
Da, da, da. Şi practice mongolii au dominat cam peste tot pe unde au mers, în sensul ăsta, vreau să duc mai departe supremaţia (n.r. - zâmbeşte). Au ajuns în topul dominatorilor mondiali.

Ultima întrebare. Ai un motto, o vorbă după care te ghidezi?
Acum îmi trec prin minte atât de multe!

Poţi alege două, sau un top 3.
Prima – “nu poţi avea totul, pentru că n-ai avea unde să-l pui”,  „dacă ai căzut de opt ori, ridică-te de nouă ori”.

Mulţumesc şi succes în ring!
Doamne-ajută! Mulţumesc şi eu!

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.