Robert Glință, singurul înotător al României calificat într-o finală în cradul Jocurilor Olimpice de la Rio de anul trecut, avea 45 de zile în momentul în care ieșea din tipar primul număr ProSport, pe 2 iulie 1997. Numele lui apare de 11 ori pe cea mai recent actualizată listă de recorduri naționale pentru România la înot în bazin lung (50 m) – de la recorduri cu ștafeta, la timpi reper pentru diferitele categorii de vârstă de la juniori, seniori, pentru specialitățile de 50 și 100 m spate și liber, plus de alte nouă ori pe lista recordurilor naționale în bazin scurt (25 m).
ProSport a realizat un interviu cu înotătorul numărul unu al României, Robert Glință. Un sportiv extrem de serios, care cu greu zâmbește când vorbește despre carieră, despre înot, performanță și viața sa în general. Ne explică chiar el de ce pe chipul care ar da bine în orice producție de la Hollywood s-a instalat și rămâne acolo un „poker face” veritabil.
Cum e înotul pentru tine, la 20 de ani? Înotul pentru mine nu s-a schimbat decât în bine, pot spune, de când practic acest sport. În sensul în care înaintez pe scara performanței
Presiunea numărului unu o simți? Pentru că se vorbește despre faptul că ești liderul unei generații, singurul român care a făcut asta, singurul înotător român care a reușit asta… Pot spune că resimt o anumită presiune, din exterior, dar este o presiune constructivă, care mă ajută și mă motivează să dau tot ce am mai bun pentru a confirma ceea ce se spune despre mine. Însă cea mai mare presiune, vă spun sincer, vine tot din partea mea, pentru că eu am am în primul și în primul rând cele mai mari pretenții de la mine în ceea ce privește performanța. Dar, iarăși – este vorba despre o presiune constructivă, în niciun caz nu este ceva ce m-ar copleși.
„Voi face parte din sistemul lor de înot și voi concura practic cot la cot cu cei mai buni în domeniu”
Tokyo 2020 este obiectivul tău… Da, pe termen lung, este obiectivul meu. Cel mai important obiectiv. Din august fac transfer, plec la Facultate și mă voi pregăti în Statele Unite. Și voi face parte și din sistemul lor de înot și voi fi și student. Pe parcurs, voi avea multe concursuri de obiectiv intermediar până la Tokyo – toate foarte importante. Voi avea Campionatele Europene în bazin scurt în decembrie, la anul voi merge la Campionatele Europene în bazin lung – care va fi obiectivul principal de anul următor și peste încă un an – la final de sezon – vor fi Campionate Mondiale în bazin scurt. Acestea obiective nu sunt deloc de neglijat, chiar dacă ținta principală este Tokyo 2020. Mă voi pregăti să prind vârf de formă și la aceste campionate.
În toamnă, mergi la Universitatea din Sudul Californiei. Cum ai ajuns la această decizie? Sincer, am pus foarte multe lucruri în balanță și cred că aș avea cele mai multe lucruri de câștigat dacă m-aș transfera și aș continua pregătirea pe partea de înot acolo. Cred în impactul pecare îl poate avea ca experiență pe mai departe, pentru că voi interacționa foarte mult cu americanii. Vom fi integrați în același sistem, voi avea mult mai multe competiții alături de ei în America, voi concura practic cot la cot cu cei mai buni în domeniu și sunt convins că voi avea numai de câștigat de pe urma acestei plecări.
De la începutul lunii martie, Robert Glință reprezintă clubul Dinamo București
Este un lucru pe care ți l-ai dorit dintotdeauna, să spunem așa, sau este o idee care a prins contur recent, în ultimul moment? Eu de când mă știu și de când m-am apucat de înot am avut un singur lucru în vedere: creșterea în performanță și să încerc să ajung cât de sus pot eu. Interesându-mă de facilitățile care sunt acolo și de sistemul lor de învățământ și de înot, am considerat că aș avea mult mai multe de câștigat dacă merg acolo decât dacă aș continua pregătirea în România. Desigur, am așteptările mele – nu foarte mari, pentru că nu vreau să fiu dezamăgit când voi ajunge acolo, însă nu știu exact ce o să mă aștepte în State. Și dacă nu îmi va plăcea acolo, cu siguranță o să am opțiunea de a mă întoarce în caz că nu merg cum trebuie lucrurile acolo. În primul și în primul rând, eu am în vedere performanța, indiferent de mediul în care mă voi antrena.
Ți-ai ales Major-ul? Eu sunt deja student în anul I, aici, în Cluj, la psihologie. O să îmi fac transfer acolo cu toate creditele de aici și voi continua tot cu psihologia.
Glință, înotătorul care doboară recorduri: „S-au întâmplat foarte des aceste recorduri naționale”. „O zi ca oricare alta”, în care a stabilit reperul mondial
La finalul lui 2016 aveai 87 de recorduri naționale de copii, juniori și seniori. Mai știi povestea fiecăruia, în ce concurs ai obținut încă o sutime, încă o zecime față de timpul anterior? S-au întâmplat foarte des aceste recorduri naționale. Mama mea ține evidența fiecărui record în parte – unde s-a făcut, la ce probă s-a realizat. Eu le știu pe cele mai importante și care au avut cel mai mare impact asupra vieții mele în performanță.
Care ar fi acestea? Cel mai important este recordul mondial de juniori pe care l-am stabilit în 2015 și următorul ar fi tot la 100 m spate, tot în 2015 – la Campionatul Mondial – unde am reușit să iau și medalia de aur la juniori. Acel timp a fost și cu record al Campionatelor Mondiale de juniori, pe lângă recordul național al nostru. Am realizat două recorduri acolo și… acestea ar fi cele mai importante pentru mine.
Campion european de juniori la 100 m spate. Robert Glință a reușit cele mai mari perfoirmanțe ale României la înot
Poți să-mi povestești cum a fost acea zi de concurs, în care ai făcut record mondial? A fost ceva special, ai simțit de dimineață că ești într-o super-formă? A fost o zi ca oricare alta. Nu-mi aduc aminte să se fi întâmplat ceva special. Am abordat cursa respectivă exact cum abordez toate cursele de la un astfel de nivel, cu maximă seriozitate. Concentrarea a fost sută la sută. Am dat tot ce am avut mai bun în ziua respectivă și s-a întâmplat să iasă un rezultat fantastic.
Cu ce te mândrești mai mult – cu faptul că ai fost campion mondial sau cu faptul că ai avut record mondial? Care este prima performanță cu care îți vine să te lauzi? Pentru mine, un impact mai mare îl are recordul mondial, pentru că mi se pare mult mai sus decât o medalie mondială. Însă, mai importantă din punct de vedere oficial, prin prisma felului în care este privită performanța – este medalia, deci mai bine cotat este titlul mondial. Pentru că deși am reușit să fac acel record mondial de juniori, la acea competiție am obținut locul șase. Acea poziție nu a avut nimic special până la urmă.
Dacă recorduri naționale sunt 87, cupe și medalii câte ai adunat? Ah (n.r. – râde). Asta nici atât nu știu… Cred că am adunat 300-400 de medalii, cupe vreo 20-30. Nu știu. Sunt toate acasă. Nu le-am ținut inventarul.
Cea mai lungă pauză a carierei: „Nu consider deloc că este un moment de cumpănă. Este doar următorul pas în vederea creșterii în performanță”
Ai reluat antrenamentele în momentul ăsta? Încă nu. După ce termin sesiunea, cam în iulie urmează să refac setul de analize pe care l-am făcut două luni de au ieșit destul de nasol. Trebuie să văd în ce parametri sunt pe aceleași analize și în funcție de rezultate, ar urma să încep pregătirea ușor-ușor, progresiv.
Cel puțin trei luni în afara bazinului. Aceasta a fost decizia medicilor și a staff-ului FRNPM
Cum percepi acest moment – unul greu, unul de cumpănă? Pe termen lung, este cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac acum. Sigur, acest lucru putea fi evitat prin antrenamente specifice făcute așa cum trebuie, prin mai multe lucruri – putea fi evitat acest hiatus. Dar această pauză de trei luni de zile este cel mai bun lucru pe care îl puteam face eu acum – indiferent cât de mult îmi doream să continui pregătirea – mi-aș fi făcut doar rău. Totuși, nu consider deloc că este un moment de cumpănă. Este doar următorul pas în vederea creșterii în performanță.
Este cea mai lungă pauză pe care ai luat-o de la înot? Da! În viața mea, niciodată nu am avut o pauză atât de mare!
În aceste trei luni de pauză înțeleg că hobby-ul cu care îți umpli timpul este fotografia? Da. Am descoperit această pasiune. Mi-am cumpărat un aparat de amator și îmi place să imortalizez peisaje. Îmi place foarte mult să călătoresc și să mă bucur de România. Abia acum am început să realizez, când am atât de mult timp liber, cât de frumoasă este România. Am încercat să mă plimb prin toată zona Transilvaniei, iar când am mers acasă am văzut Curtea de Argeș și Transfăgărășanul.
Te gândești să iei aparatul de fotografiat și la concursuri, pe viitor, după ce termini competiția să faci câteva fotografii, poate colegilor, să fie amintiri de la concurs? Nu cred. O să mă gândesc de două ori dacă să îmi iau aparatul de fotografiat la competiții, pentru că prioritățile sunt altele. În funcție de program… Dacă o să mai fiu în aceeași situație, ca la Jocurile Olimpice, să stăm multe zile în plus după ce se termină competiția și o să avem timp – atunci probabil că da.
Ești foarte serios și foarte sobru… Cred că este singura modalitate de a face performanță în România, pentru că trebuie să compensăm puțin prin acest stil de viață pe care ni l-am asumat și prin această mentalitate. Sunt foarte hotărât și sunt și eu conștient că uneori sunt foarte încăpățânat în ceea ce privește înotul. Știu foarte bine ce am de făcut și ce sacrificii trebuie să fac, cum trebuie să mă comport ca să obțin ceea ce îmi doresc pe partea de înot.
Nu voiam să te întreb chestia asta, dar pentru că ai adus în discuție cuvântul sacrificii – o voi face: consideri că sportul îți sacrifică adolescența, copilăria? Depinde de perspectivă. Da, am folosit cuvântul sacrificii, dar nu consider deloc că înotul se face din sacrificiu. Depinde de interesul pe care îl acorzi și de pasiunea pe care o ai. Dacă o faci cu atâta dragoste și pasiune și te dăruiești acestui sport în totalitate, strict pentru performanță, pentru că asta urmărești TU în acest sport – nu există sacrificii. Faci tot ceea ce trebuie ca să ajungi să îndeplinești obiectivele pe care ți le-ai propus.
Amintiri din copilărie: disciplina căpătată în dojo îl ajută în bazin. Invitația care „a sunat super”
În copilărie, ce răspundeai la celebra întrebare – ce vrei să te faci când o să fii mare? Sincer, nu am știut niciodată ce să răspund la această întrebare și nici acum nu știu ce să răspund. Îmi place să o iau pas cu pas și pe plan personal, și cu înotul. Nu știu ce se va întâmpla la următorul Campionat, nu știu ce se va întâmpla la Tokyo 2020. Am în vedere strict performanța progresivă, zi de zi. Vreau să îmi iasă antrenamentele cât mai bine zi de zi, apoi performanța cu siguranță va veni.
Primii pași în sport i-ai făcut într-un dojo. Câți ani ai făcut karate și ce consideri că ai învățat la karate și folosești și acum, în bazinul de înot? Am practicat karate de la o vârstă foarte fragedă, până la șase ani. Mi se pare o perioadă destul de lungă, copil fiind. Am avut foarte multe de învățat. Tatăl meu (n.r. – Ciprian Glință) mi-a fost antrenor o foarte bună perioadă de timp și întreaga experiență m-a ajutat ca disciplină și ca educație ulterior, în înot. A avut un impact foarte mare, pozitiv asupra înotului.
E vorba de disciplină și de o anumită putere de concentrare pe care ți le dă un sport precum karatele? Exact. Disciplina – care, cred eu, că este cea mai importantă.
Cum erau lecțiile de karate făcute sub îndrumarea tatălui? Nu beneficiam de niciun tratament special. Se comporta cu mine cum se comporta cu toți ceilalți. Când intram în sala de sport era ‘domnu” antrenor” și atât. Și pentru mine, la fel ca și pentru toți ceilalți copii. Nu am ajuns să fac de performanță, nu am fost legitimat la un club, dar făceam destul de serios. Mă țineam regulat de antrenamente și până la urmă, a avut un impact destul de serios.
„Dacă fizic, așa cum spunea domnul Ciobanu, eu nu am fost cel mai avantajat, a trebuit să compensez cu foarte multă muncă și cu foarte multe exerciții făcute cu cap”
Ce a înclinat balanța spre înot? Sincer, la vârsta de nouă ani eu m-am dus la bazin la inițiere. Doar ca să învăț să înot. Însă am progresat foarte, foarte rapid. După două-trei luni, antrenorul de la performanță – domnul Ciobanu Viorel, m-a văzut cum înotam în bazinul mic din Pitești. A spus că îi place foarte mult și m-a întrebat dacă nu doresc să vin la performanță, în grupa lui. Pentru mine, invitația asta a sunat super. Și așa a început drumul meu către performanță.
Am citit într-un articol că domnul Viorel Ciobanu considera, la început, că fizic erai slăbuț și se temea că nu ai avea forța necesară. Ai lucrat în mod special pentru a acumula masă musculară, sau totul a venit natural? Sigur, am început să fac foarte multe exerciții specifice, și pe uscat, dar și în apă. Pentru că, îți spun sincer, la un nivel atât de înalt, când ne batem cot la cot cu americanii pentru acele medalii de aur, cele mai mici detalii contează. Și dacă fizic, așa cum spunea domnul Ciobanu, eu nu am fost cel mai avantajat, a trebuit să compensez cu foarte multă muncă și cu foarte multe exerciții făcute cu cap.
Robert Glință a crescut mult din punct de vedere fizic de la primele ore de înot
Înotul și vibe-ul
Poți să ne explici cum e cu vibe-ul, cu energia și karma bună la natație? Mama ta folosește aceste cuvinte când scrie despre concursurile tale pe rețelele de socializare, după Rio 2016 se vorbea de vibe prin articole… Cel mai mare impact energetic îl au spectatorii din bazin. Este lucrul care îți poate da un sentiment de încredere fantastic. Pentru mine, este singurul vibe care contează. Alte energii, din stânga și din dreapta, le-am cam simțit negative, dacă stau să mă gândesc, dar am învățat să nu plec capul la chestii de genul ăsta.
La Jocurile Olimpice de la Rio, a fost o prezentare a sportivilor foarte spectaculoasă. În momentul în care intri în arenă, ai emoții? Întotdeauna am emoții! Și cele mai mari emoții le-am avut cu siguranță la Jocurile Olimpice. Dar nu am simțit emoții ca și cum m-ar copleși. Nu. Era un entuziasm fantastic și m-am folosit de toate astea și de aceea cred că a și ieșit un rezultat foarte, foarte bun.
Per total, experiența olimpică Rio 2016 cum ai caracteriza-o? Ce te-a impresionat în satul olimpic, în acea perioadă petrecută alături de sportivi din toate disciplinele? Rio 2016 pentru mine a avut două părți. Șederea în satul olimpic pe durata Jocurilor Olimpice nu a fost cea mai plăcută. Din motive organizatorice, cu echipamentul României… Nu mi-a plăcut și nu am înțeles de ce noi, cei de la înot, după ce am terminat competiția, a trebuit să mai stăm 14 sau 15 zile în satul olimpic degeaba, când puteam pleca cu un avion mai devreme, așa cum au făcut și alte echipe. Dar, cu noi nu s-a putut. Există totuși și o parte foarte, foarte bună. Am rămas cel mai plăcut impresionat de competiția de înot – cea mai tare pe care am văzut-o în viața mea. Am avut foarte multe de învățat și ca spectator, și mai ales ca participant.
„Prima mea medalie națională a fost un bronz la proba de 50 de metri fluture”
Pentru că tot vorbeai de senzații… cât de diferită este pentru tine senzația startului din proba ta favorită, de la spate, acolo unde ești deja în apă în momentul în care se aude pistolul, față de startul într-o cursă de liber, de exemplu, în care te arunci din block-start în apă? Este un procedeu într-adevăr diferit, însă eu pe asta m-am axat și, la nivel atât de înalt, eu practic nu mai sar în apă. Acum mi-ar fi greu să fac startul la liber, de pe blockstart. Dar, cred că prin antrenament și prin repetare, poți să ajungi să le faci la perfecție pe toate.
Te-a ales stilul pe tine sau ai ales tu stilul care îți plăcea mai mult? Stilul m-a ales pe mine! Oricât de mult mi-ar fi plăcut mie un stil, dacă nu eram capabil să avansez atât de bine în stilul respectiv, nu avea rost să continui. M-am axat pe ceea ce mergeam cel mai bine și am încercat să scot ce era mai bun din stilul respectiv.
Robert Glință este un specialist al curselor de sprint în procedeul spate (50 și 100 m). Pe urmele sale vine un alt junior talentat, Daniel Martin, medaliat cu argint săptămâna trecută la Europenele de Juniori din Israel, la 200 m spate
Ai înotat și bras, dar și fluture? În carieră le-am înotat pe toate. Am ieșit campion național și la bras, și la fluture, și la mixt, și la probe lungi, și la scurte.
Când ai oprit brasul și fluturele? Brasul l-am oprit destul de rapid, pe la 11-12 ani. Apoi, prima mea medalie națională a fost un bronz la proba de 50 de metri fluture. Atunci a început perioada fluturelui în cariera mea. Apoi, cred că de la 14 ani am început să iau medalii și la spate. Concomitent înotam și liberul, care este complementar. Orice procedeu aș fi înotat – și crawl-ul puteam să îl înot la fel de bine. Acum am ajuns numai și numai spate, dar și la liber pot merge foarte bine.
„Îmi plăcea foarte mult să analizez tehnica fiecărui înotător, să împrumut și să adaptez ceea ce fac alții stilului meu, ca să continui să progresez”. Cu doi dintre înotătorii pe care îi studia s-a duelat în finala olimpică de la Rio. De ce lipsește Phelps din lista lui
Dacă ar fi să împărțim cursa în bucățele – start, înaintarea în apă, întoarcere, finiș – care consideri că este punctul tău forte? Punctul meu forte este startul și prima jumătate a cursei. Acolo consider eu că sunt cel mai bun și știu că am foarte multe deficiențe pe a doua jumătate și acolo trebuie și vreau să lucrez foarte, foarte, foarte serios. Știu pe ce trebuie să mă axez în continuare.
Ai un model, când vine vorba despre cursele de sprint spate? Obișnuiam să am nu unul, ci mai mulți. Fiecare înotător are un stil diferit. Înotul fiind un sport individual, ceea ce face un înotător nu i se potrivește în totalitate și altui înotător. Când mă uitam la sportivi cum înoată, îmi plăcea foarte mult să analizez tehnica fiecăruia, să împrumut și să adaptez ceea ce fac alții stilului meu, ca să continui să progresez.
Dă-ne câteva exemple de astfel de sportivi a căror tehnică o priveai, o studiai… M-a impresionat foarte mult tehnica la spate a japonezului Irie Ryosuke (n.r. – înotător de 26 de ani, medaliat cu argint olimpic la 200 m spate și cu bronz la 100 m spate, la Londra 2012, locul 7 în finala de 100 m de la Rio), cea a australianului Mitch Larkin (n. r. – 24 ani – al doilea cel mai tânăr înotător din delegația Australiei la JO de la Londra – locul 8 la 200 m spate, locul 4 în finala de 100 m de la Rio). Înainte să ajung pe scena internațională eram mare fan al americanului Aaron Peirsol (n.r. – cvintuplu campion olimpic – între care medalii de aur la 100 și 200 m spate la Atena 2004 și la 100 m la Beijing 2008). Și când eram foarte, foarte mic, fără să fiu capabil să analizez și să îmi adaptez tehnica sau stilurile celorlalți la stilul meu – îl apreciam foarte mult și pe Răzvan Florea (n.r. – primul medaliat al natației românești la masculin – bronz la 200 m spate, la Atena, în 2004).
Lipsesște din enumerarea ta Michael Phelps. Ne explici? Michael Phelps este și spatist, înoată foarte bine și spate, dar nu s-a afirmat cu procedeul spate. El este faimos ca fluturist.
Spui că punctul tău forte este startul – ai antrenamente sau porțiuni de antrenamente în care lucrezi exclusiv startul, fără să faci și tură de bazin? Nu. Antrenamentul este foarte complex și antrenez foarte multe categorii o dată.
„Trebuie să ajung la un calm fantastic, dar totuși să nu mă moleșesc. Toată energia mea trebuie să o las acolo, în bazin”
Înainte de concursuri asculți muzică, așa cum fac mulți înotători care intră cu căștile pe urechi în arenă? Mai ascult și muzică. De fapt, obișnuiam să ascult muzică, însă la ultimele competiții – chiar acum îmi dau seama că nu prea mi-am mai pus muzică.
Atunci cum intri în starea de concurs? Cum te concentrezi și cum te izolezi în lumea ta, cum blochezi tot ce e în jur? Am învățat să o fac adunând multă experiență, în foarte multe concursuri. Am încercat să mă mobilizez de la competiție la competiție să ajung la starea care zic eu că ar fi ideală. Nu știu exact să descriu acea stare – trebuie să ajung la un calm fantastic, dar totuși să nu mă moleșesc. Pentru că trebuie să dau tot ce am mai bun. Toată energia mea trebuie să o las acolo, în bazin. Este destul de complicat.
Cu un super-costum din acela care împărțea lumea înotului în două prin 2009 ai înotat vreodată? Nu am pus mâna pe un super-costum exact din acela. Dar am avut ceva asemănător, de calitate mai scăzută. Eu nu eram foarte bun pe atunci, însă tatăl meu mi-a cumpărat un costum acum vreo șapte ani și am înotat cu el. În momentul respectiv nu am simțit că face marea cu sarea.
Mama ta scrie proză, romane (n.r. – a publicat trei titluri – Sub al treilea cer, Vremuri de încercare, Căsuța de Vacanța). Te gândești că la un moment dat, ai putea deveni personaj într-o carte a mamei? Eventual o biografie? Îmi place să citesc, i-am citit cărțile, sunt fanul ei. Dacă o să fie ideea ei, probabil că o să accept.
Camelia Potec, devenită cel mai tânăr președinte de federație sportivă din România în urma alegerilor din 2013, l-a susținut pe Robert Glință
Din câte am citit, Camelia Potec s-a implicat și în pregătirea unor concursuri. Care este sfatul primit de la Camelia Potec de care îți amintești mereu? Din partea Cameliei? Sincer, știe și dumneaei că orice sfat mi-ar da, știu și eu foarte bine ce am de făcut. Așa, orice sfat… s-ar putea să nu se potrivească firii mele, mentalității mele. Dar are foarte mare încredere în mine, încredere că așa cum sunt eu, pot să mă descurc foarte bine.
O ultimă întrebare: acum, la 20 de ani, care este visul tău cel mare? Visul cel mare este, bineînțeles, obținerea medaliei de aur la Tokyo 2020.
CITEȘTE MIERCURI, pe WWW.PROSPORT.RO, povestea uneia dintre cele mai valoroase handbaliste din România
#romaniaeprosport
#20pentru20
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER