EXCLUSIV | Vis preschimbat: de la teama de pe terenul de fotbal, la start de carieră în producţia de film printr-un documentar cu trei portari de naţională ai României. "Eu am fost foarte avantajat de faptul că am dat Bacul Internaţional"

19 iun 2017 6728 afişări Comentează şi tu Special

"Am făcut un documentar, undeva, la periferia Londrei, cu un tip care vine constant, din ’90 până acum, şi organizează tabere pentru copiii din România. Îi învaţă engleza. A fost super-interesant. Am filmat ceva în Anglia despre un englez care vine în România! Super-tare! Mi s-a părut wow", povesteşte fiul antrenorului Florin Tene, fost portar la Dinamo, Steaua, Rapid şi component al naţionalei la Euro 96.

Koray Turhan este proaspăt-absolvent al Universităţii West London, la Producţie Film. Îşi caută drumul, stilul, vocea şi elementul-semnătură din spatele camerei de filmat. Face documentare. Scurtmetraje despre britanici ajunşi în România pentru diverse proiecte cu impact social. Şi se mândreşte mult de tot cu un documentar de 13 minute despre tatăl său, fost portar de naţională, actualmente antrenor de portari prin mâna căruia au trecut cei mai buni ferecători de buturi ai ultimelor generaţii (de la Tătăruşanu, la Pantilimon şi Niţă) şi iniţiatorul "Academiei de Portari Florin Tene".

În primele minute ale documentarului despre tatăl tău spui aşa: “copil fiind, visam să ajung fotbalist. Dar a rămas un vis”. Când şi cum a început să prindă contur visul cu cinematografia, cu filmul?
Visul cu cinematografia a început să prindă contur prin 2010, când aveam 15 ani. Au vrut ai mei să ne mutăm la periferia Bucureştiului, la Izvorani, pe lacul Snagov. Şi... s-a nimerit să stăm chiar lângă studiourile Castel Film – unele dintre cele mai mari din România, alături de studiourile Buftea. Cunoscându-l pe fiul patronului de la Castel (n. companie fondată în 1992 de producătorul de film român Vlad Păunescu, alături de un partener de la Hollywood - Charles Band) – am mers împreună la diferite filmări, pentru reclame, filme. Apoi, a venit la noi Ghost Rider 2 (n.r. 2011). Cu Nicolas Cage. Şi mi-a plăcut foarte mult lumea aceasta a filmului. L-am luat şi pe fratele meu, i-am arătat cum e la studiouri şi am început, în joacă, să facem şi noi nişte filmuleţe. Aşa am început să scotocesc YouTube-ul după clipuri – să aflu cum se fac diferite efecte speciale. Aşa a prins contur visul.

Fotografia, video-ul, vlog-ul - sunt hobby-uri foarte accesibile acum, cu noua tehnologie, pare uşor să găseşti în ziua de astăzi acea portiţă de intrare, acea primă experienţă care să îţi deschidă pofta…
Da, este într-adevăr un hobby cu o portiţă de acces foarte accesibilă, pentru că ai un telefon în buzunar şi poţi face o fotografie, un filmuleţ. Se pot face lucruri foarte bune şi cu telefonul. Poţi înregistra 4K şi cu un IPhone 7 – de exemplu. Chestia este – chiar dacă poţi face asta, trebuie să capeţi experienţă, pentru a face ceva la un nivel mai înalt, pentru a face lucruri de calitate. Da, oricine poate scoate telefonul din buzunar pentru a înregistra ceva. Dar felul în care filmezi, unghiul pe care îl alegi, lumina pe care o ai într-o anumită scenă contează foarte mult şi asta vine din educaţie sau din auto-educaţie. Pentru că poţi să te informezi din nenumărate surse. Există sute, mii de tutoriale - din punctul ăsta de vedere este extrem de accesibil. Dar nu mulţi vor reuşi, pentru că vor rămâne la stadiul de mediocritate, sau poate mai bine spus la stadiul de “lucru comun”. Trebuie să citeşti foarte mult, să te informezi în permanenţă despre ceea ce se întâmplă în cinematografie, pentru a face performanţă şi ceva de calitate, ca să fii un pic mai mult peste nivelul mediu.

Când te-ai hotărât că mergi la şcoală, mergi să înveţi despre film şi producţia filmului?
Eu nu am dat Bac-ul românesc. Am fost la o şcoală privată, Mark Twain, şi aveam de ales între a da Bac-ul românesc sau a da Bac-ul Internaţional. Mi-am spus că dacă tot sunt de atâta timp la şcoala asta, să mă duc să dau Bac-ul Internaţional. Acolo dai doar şase materii, pe care le aprofundezi foarte bine. Trei la standard level şi trei la higher level. Printre materiile de la higher level mi-am ales şi “Drama”. Adică teatru, actorie. Acolo am început educaţia aceasta formală pe domeniul filmului, al cinematografiei. A  fost probă de Bac pentru mine. Se dădeau cam două examene pentru fiecare probă – unele materii având şi câte trei examene. În total, cred că am dat 15 examene, dar nu au fost date toate o dată. La "Drama" am dat examene pe parcursul a doi ani: eseuri, nişte schiţe pentru  o piesă de teatru, chestii de genul ăsta. Şi m-am hotărât să merg pe film. Când eram mai mic, mă gândeam la actorie, dar apoi, m-am reorientat, mi-am spus că este mai bine să fiu în spatele camerei, pentru că pot să reuşeşsc mai repede aşa.

  • Bacalaureatul Internaţional este o programă academică de doi ani, cu examene finale, care pregăteşte elevii cu vârste cuprinse între 16 şi 19 ani pentru succesul la Universitate şi mai departe în viaţă, scrie platforma de educaţie Mirunette Education.
  • Se susţin probe la toate disciplinele studiate, cărora li se adaugă examene orale şi prezentare de eseuri, lucrări de cercetare şi/sau creaţii proprii artistice.
  • Programa este construită în logica a trei segmente: Estended Essay – care solicită elevilor să se angajeze într-o cercetare independentă asupra unei materii studiate la clasă. Theory of Knowledge (TOK) – care dezvoltă o abordare coerentă asupra învăţării. Şi CAS (Creativity, Action, Service) – implică elevii într-o serie de activităţi de-a lungul programului, sub umbrela cursurilor de artă şi gândire creativă, se arată pe site-ul Mirunette Education.

Pentru Koray Turhan, scenele filmului său se desfăşoară cu rapiditate. Este o înlănţuire de fapte bine determinate, cu relaţii puternice de cauzalitate. Dacă nu ar fi fost acel Bacalaureat Internaţional, n-ar fi venit nici capitolul Londra. Iar acel Bacalaureat Internaţional nu ar fi fost posibil fără existenţa unui profesor. Actorul şi producătorul de film Ionuţ Ionescu a fost profesor şi mentor pentru Koray, pe parcursul anilor de liceu. Împreună, au pus cărămidă peste cărămidă în fundaţia unui vis.

"Pe Ionuţ l-am cunoscut în liceu. A fost unul dintre profesorii cu care m-am înţeles extraordinar, atât la ore, cât şi în afara mediului academic. Îşi dădea foarte mult interesul, punând foarte mult accent pe practică si pe fiecare elev în parte. Mi-a fost profesor de 'Drama' la Bacalaureatul Internaţional. Am rămas foarte buni prieteni după terminarea liceului. Este un om pentru care port un deosebit respect",
Koray Turhan

De ce Londra, pentru studii? Pe de o parte – de ce străinătate şi nu România, apoi – de ce Anglia şi nu Statele Unite, Franţa…?
Să încep aşa - Londra, pentru că acolo era cel mai avantajos şi din punct de vedere financiar, în sensul în care ei te împrumută cu banii necesari studiilor. Tu trebuie să rambursezi ulterior acei bani, dar este o schemă de rambursare foarte, foarte accesibilă. Adică: dacă te-ai angajat după terminarea studiilor şi câştigi peste salariul minim, facultatea îţi ia 10% din salariul minim. Este foarte puţin, este acesibil, îţi permiţi să te înhami relaxat la acest plan. A merge în State ar fi însemnat cu totul şi cu totul altceva. Şi probabil că nu ne permiteam – adică părinţii mei, pentru că eu nu munceam pe atunci. Oricum, şi dacă aş fi muncit, cel mai probabil aş fi avut un salariu mic. M-am interest şi atunci – acolo facultatea costă şi 40.000 de dolari pe an. În Londra – este doar 9.000 de lire pe an. Tot este mult, dar cu ajutor din partea statului, este acceptabil. Londra a fost şi mult mai accesibil ca preţ, şi mult mai aproape ca destinaţie.  

"Britanicii stau cu britanicii. Nu îţi spun nimic, dar te izolează indirect dacă eşti est-european"

La Facultatea de Film din cadrul UNATC, în România – conform actualului calendar de admitere, sunt 11 sau maxim 13 locuri disponibile pentru diferitele specializări la nivel de licenţă şi câte cinci locuri pentru fiecare program de Masterat. În Anglia, cât de mare e concurenţa la facultatea de film, teatru, regie?
Acolo, în Londra, eram aproximativ 50 de studenţi la curs în ăştia trei ani. Poate la alte facultăţi, concurenţa este mult mai mare. Eu am fost foarte avantajat de faptul că am dat acel Bac Internaţional. Şi că am avut cursul de Drama. Pentru că ei cer o experienţă anterioară, să vadă că te interesează cu adevărat, că ai făcut ceva în sensul ăsta. Acel curs m-a ajutat foarte mult pe mine. Sunt convins că dacă nu aveam Drama la Bac-ul Internaţional, nu m-ar fi primit. Dar nu ştiam că în ţară sunt atât de puţine locuri.

Cum este perceput un student român la o facultate de film în Regatul Unit?
Profesorii sunt relativ ok cu tine. Încearcă să îşi ascundă preconcepţiile – care există. Ca să fiu sincer, te întâlneşti şi la magazin cu englezi şi te întreabă – de unde eşti? Spui – România – şi fac – aaa! România – de parcă ar şti ceva despre România, dar mai mult lucruri negative. Profesorii sunt ok, atâta timp cât arăţi că eşti interesat şi că îţi faci treaba, atunci eşti tratat exact la fel cu ceilalţi, eşti tratat cu aceeaşi monedă în momentul în care tu arăţi respect. La final, proiectul de absolvire l-am făcut alături de un mentor scoţian – om de televiziune, un tip extraordinar. Un tip deschis, cu care am discutat şi probleme personale. Cred că la nivel de ţară este o imagine asociată cu România şi românii, dar atâta timp cât tu îi tratezi ok, nu vei avea niciodată nicio problemă.

"Sunt mândru că sunt român. Avem o ţară frumoasă, avem oameni frumoşi, peste tot sunt şi oameni mai puţin frumoşi – dar întotdeauna am vorbit deschis despre mine şi despre ţara mea, despre România. Cu tot dragul vorbesc despre România. Şi prietenilor mei cei mai apropiaţi, englezi, le-am povestit despre ţara noastră, au vrut să vină şi cred că în vara asta chiar o să vină aici. Unul, cel puţin. I-am arătat fotografii din zona în care stăm noi, a fost super-încântat şi probabil că va veni să şi filmăm ceva",
Koray Turhan

Mulţi studenţi străini la film sau predominau britanicii?
Sincer, eram 50-50. Erau din Irlanda, Scoţia, Anglia, dar eram şi din restul Europei. Mulţi polonezi, lituanieni, sârbi, turci. Împărţiţi, 50-50. Şi erau bisericuţe. Ei au o chestie – britanicii stau cu britanicii. Nu îţi spun nimic, dar te izolează indirect, dacă eşti est-european. Dacă eşti mai din vest – Germania, Spania. Italia, Franţa - te integrează mai uşor. Dacă eşti din estul Europei stai cu prietenii tăi din est, din ţările mai puţin dezvoltate (n. râde). Prietenii mei cei mai mulţi erau din estul Europei.

"În ghidul de prezentare anunţau că ei au contacte cu Ealing Studios, care erau peste drum. Dar, în trei ani cât am fost acolo, nu am ajuns în acele studiouri. Nu ştiu cum s-a întâmplat, parcă au pierdut contactele"

Primul tău aparat de fotografiat sau prima cameră video...?
Prima cameră semi-profesionistă, pe care o folosesc şi acum şi pe care vreau să o exploatez la maximum, este un Canon 600 D. Un DSLR. Înainte, mă jucam cu fratele meu şi făceam filmuleţele noastre cu un Sony de vacanţă, cât un telefon mobil, cât un iPhone 4. În clasa a 11-a, când m-am hotărât eu că vreau să fac chestia asta serios, am strâns bani, m-au ajutat şi ai mei şi mi-am luat Canon-ul ăsta. Îl am de atunci. Mi-am dat seama însă că obiectivele contează mai mult – aşa că închiriez la nevoie.

Cum sunt dotările, aparatura în Londra? Arată totul ca un studio de film?
Aveam echipamente semi-profesioniste. Eu sunt pe partea de imagine şi lumină. Cea mai bună cameră pe care o aveam era un Sony FS7 – o cameră cu care se trage în televiziune, se trag şi anumite documentare. Este o cameră bună, dar nu aveam RED sau ARRI – ce se utilizează în cinematogafie, pe digital. Pe film – nu aveam nimic. Dar, aveam tot ce ne trebuia ca să ne facem treaba la acel nivel. Aveam şi un studio cu chroma key, cu green screen, aveam şi studio de televiziune – unde puteam face multe chestii. Este adevărat, când te înscriai acolo, în ghidul de prezentare, anunţau că ei au contacte cu Ealing Studios, care erau peste drum. Dar, în trei ani cât am fost acolo, nu am ajuns în acele studiouri. Nu ştiu cum s-a întâmplat, parcă au pierdut contactele. Cu locaţiile de filmare trebuia să ne descurcăm, dar a fost ok. De exemplu, dacă am vrut să filmăm pe stradă sau undeva, nu a fost o problemă, am luat aprobare imediat. Şi, crede-mă, sunt multe locaţii ok în Londra.

Dă-mi un exemplu de proiect filmat în Londra...
Proiectele pentru curs. Am făcut un documentar, undeva, la periferia Londrei, cu un tip care a început să vină în România exact după Revoluţie. Se duce în zone rurale, unde sunt copii defavorizaţi şi îi învaţă engleza. Pentru un proiect de facultate, am făcut un film despre acest tip care vine constant, din ’90 până acum, şi organizează tabere pentru copiii din România. A fost super-interesant. Am filmat ceva în Anglia despre un englez care vine în România! Super-tare! Mi s-a părut wow.

"Ionuţ Ionescu, profesorul meu de 'Drama' din liceu este cel care mi-a oferit şansa de a lucra în industria filmului încă din timpul facultăţii. A venit la Londra iarna trecută şi m-a sunat. Ne-am întâlnit şi mi-a spus că vrea să-mi ofere un job pentru un film pe care casa lui de producţie avea să-l producă în luna februarie a acestui an. Experienţa pe care am căpătat-o la filmări nu se compară deloc cu ceea ce am făcut la facultate. Pentru toate aceste oportunităţi pe care mi le-a oferit, ţin să-i mulţumesc foarte mult!",
Koray Turhan

Ce te-a adus înapoi în România, după terminarea studiilor?
Nu ştiu cum să spun...

Dorul de casă?
Nu, nu pot spune că era dorul de casă – pentru că puteam veni acasă câte o lună, sau pentru două săptămâni şi să îmi revin. Dar, a fost altceva. Eu lucram acolo ca freelancer. Câştigam nişte bănuţi, dar nu erau joburi constante. Lucram printr-o companie de producţie, eram chemat la diferite proiecte în timpul facultăţii. Din aprilie, atunci când am terminat facultatea, m-au mai chemat la vreo trei proiecte, dar nu am putut merge, pentru că eram în ţară. Am zis să nu rămân acolo să plătesc o chirie foarte, foarte mare, dacă nu produc nimic. M-am gândit că mai bine vin acasă: am un loc unde să stau – stau cu ai mei, normal, dar nu plătesc chirie. Acasă am mai multe relaţii, cunoştinţe, îmi este mai uşor să găsesc un job, proiecte. Tocmai m-am întors dintr-o deplasare, am filmat pentru Animal Planet un episod din 'Dr Jeff' – cel mai vizionat de pe acel post, cred. Este despre un medic veterinar care vizitează zone mai puţin favorizate din punctul acesta de vedere, cu animalele, şi ajută oameni şi animale. Filmările pentru 'Dr. Jeff' de pe Animal Planet, au fost produse tot de casa de producţie a lui Ionuţ Ionescu. Revenind la întrebare, mai mult de asta am venit acasă: din raţiuni legate de cheltuieli. Pentru că nu ştiam dacă voi avea un job stabil pentru a acoperi bugetul pentru viaţa în Londra şi, sigur, m-ar fi ajutat ai mei, dar voiam să ajut şi eu, să contribui la cheltuieli.

"Trebuie să fii un pic şi psiholog, şi jurnalist. Asta este frumuseţea documentarului"

Koray este pasionat de filmul documentar. Îl îndrăgeşte când îl vede pe micul ecran, îl studiază şi lucrează cu pasiune la scurtmetraje care spun poveşti reale, surprinzătoare, dramatice, şocante, dure. Pentru că aşa sunt documentarele. O ilustrare perfectă a vieţii. "Trebuie să fii pasionat de istorie şi de social pentru a face film documentar. Eu sunt pasionat de aceste două aspecte. Sunt atras de social, de politic, de economic. Îmi place să ştiu cât mai mult despre aceste lucruri şi cu cât citesc mai mult, vin şi ideile mai uşor şi pot să le leg mai uşor, cumva. Contează foarte mult", spune băiatul de 21 de ani.

Cât contează ideea, partea creativă şi cât contează tehnica, aparatura, pentru a avea un film bun?
Cred că 50-50 ar fi. Adică trebuie să ştii să le îmbini pe amândouă. Poate contează puţin mai mult ideea, să spui povestea. Eu, în prima fază, spuneam – mamă, nu poţi să faci filme bune pentru că nu ai aparatura necesară. Este destul de fals. Pentru că dacă îi dai o cameră cât de proastă lui Spielberg şi să spunem unui student îi dai cea mai bună aparatură, garantat Spielberg va face un film mult mai bun decât studentul care foloseşte un Arri Alexa Super 35 mm. Cred că ideea şi cum tragi, cum ştii să foloseşti echipamentul, contează mai mult decât echipamentul în sine.

Care sunt calităţile obligatorii pentru un bun realizator de film documentar?
Trebuie să citeşti mult despre subiectul pe care vrei să îl abordezi, după care trebuie să fii un bun comunicator, să ştii să vorbeşti cu oamenii, să dai telefoane, trebuie să ştii să faci şi producţie, să organizezi întâlniri, interviuri, să ştii cum să abordezi oamenii. Trebuie să ştii cum să discuţi cu cei care au trac de cameră, care nu se lasă filmaţi cu uşurinţă. Trebuie să ştii să le spui că totul va fi ok , pentru că putem reface de câte ori este nevoie, fără emoţii. Trebuie să fii bun la toate. Sau la foarte multe. Să ai mai multe abilităţi. Trebuie să fii un pic şi psiholog, şi jurnalist. Asta este frumuseţea documentarului – că totul este real. Îmi place să arăt ceva ce este real. Şi ficţiunea este ok, e frumoasă, poţi să stai să o pregăteşti, să o bibileşti – lumina, decorul, nu ştiu ce. Dar documentarele sunt foarte brute, raw cum spun britanicii – te duci şi te adaptezi la situaţie. Ai un protest, ceva – trebuie să fii pregătit pe moment, nu mai contează luminile. Trebuie să poţi să prinzi ce îţi trebuie, cu cât mai puţin. Trebuie să prinzi ce trebuie.

Îţi dictează subiectul, până la un anumit punct, ceea ce ai de făcut - vrei să spui…
Exact, exact. Şi trebuie să fii atent la ceea ce se întâmplă. Trebuie să fii pe fază.

Ce face diferenţa, din punctul tău de vedere, între un documentar bun şi unul foarte bun?
Timpul pe care îl petreci cu subiectul. Sunt documentare făcute de-a lungul anilor. Cred că detaliile intime fac diferenţa: cu cât îţi cunoşti mai mult subiectul, cu cât îl studiezi mai mult, cu atât va ieşi ceva mai bun. Când faci un documentar despre un sportiv – dacă prinzi doar latura sportivă este cam plictisitor, Trebuie să arăţi mai mult. Viaţa de familie, personalitatea. Pentru că altfel, îl vezi la televizor, în media, ştii tot. Cred că asta face un documentar foarte bun.

200-300. 500 de euro au fost bugetele folosite de Koray - "cât să am de închiriat echipament". "Dar, pentru un scurtmetraj de 10 minute cu efecte speciale, cu nave spaţiale şi imagini generate pe calculator probabil că ai nevoie de un buget de câteva sute de mii de euro"

Pentru documentarul dedicat tatălui său, Koray a avut şi răbdare, şi emoţii. A aplicat tot ceea ce spune în teorie. A pornit de la cariera de portar a lui Florin Tene, a vorbit despre familie, a mers şi la proiectul de suflet al tatălui său - şcoala de portari. Dar a avut şi un sprijin important. Unul pe care, de altfel, l-a avut dintotdeauna. Din partea Ancăi Tene. "Mama a fost sprijinul meu întotdeauna, şi financiar şi moral. M-a încurajat mereu. M-a lăsat să aleg ce vreau să fac, nu mi-a impus niciodată nimic, dimpotrivă. M-a lăsat liber să aleg. Mi-a susţinut visul şi a făcut astfel încât, în final, visul meu să fie şi al ei. Şi mai departe, să devină realitate.. Mama este cel mai sincer critic al meu şi nu mă menajează deloc! Îmi spune sincer unde i se pare că am greşit. Vine şi cu un sfat, şi cu o încurajare. Eu am o relaţie foarte, foarte bună cu mama, sunt foarte legat de ea. Este punctul meu de sprijin şi omul în care am cea mai mare încredere", povesteşte cu însufleţire Koray.

"Documentarul pe care l-am făcut despre tata (n.r. - Florin Tene) este în semn de mulţumire pentru tot ceea ce a făcut pentru mine. Sper ca acest scurt documentar să-l 'întinerească' ori de câte ori îl urmăreşte",
Koray Turhan

La documentarul despre Florin Tene, mama a dat o mână zdravănă de ajutor. "A făcut pe jurnalistul la un moment dat. I-a pus întrebările tatei, pentru că nu venise nimeni din Anglia să mă ajute. Eu am fost cu partea tehnică, m-au ajutat prieteni, cunoscuţi. A fost nu doar ea, dar şi ea", spune cu emoţie Koray. Costel Pantilimon, Ciprian Tătăruşanu şi Eduard Stăncioiu l-au ajutat şi ei pe Koray să întregească portretul lui Florin Tene.


"Îmi place foarte mult Christopher Nolan (n.r. 40 de ani) şi filmele lui precum Interstellar (n.r. 2014 – Oscar pentru efecte speciale), Inception (n.r. - 2010 – 4 premii Oscar), Memento (n.r. 2000 – două nominalizări la Oscar). Îmi plac foarte mult filmele psihologice care dau de gândit. El face filme despre psihicul uman şi cum funcţionează el. În toate filmele lui găseşti motivele şi temele acestea. Evident, sunt marii Scorseze, Spielberg, Hitchcock",
Koray Turhan

Koray, dă-ne un exemplu de scenă de film care te-a impresionat, care ţi-a rămas pe retină?
O să revin la Christopher Nolen şi la un film de-al lui – The prestige. Este un film din 2006, cu două premii Oscar, o peliculă despre magicieni. Este acolo o scenă în care se demonstrează actul magiei. Îţi arată cum este pus la cale un truc, îţi arată că de fapt în spatele a ceva pozitiv şi extrem de frumos se află ceva extrem de negativ. Felul în care este expusă scena transmite foarte multă emoţie, dar şi realism. Să vezi acel truc magic, cu păsărele: pasărea care dispare este de fapt strivită în interiorul unei cuşti. Hugh Jackman îi arată nepoţelei trucul ăsta magic cu pasărea şi îi spune că pasărea e bine. Dar de fapt… e strivită  sub masă, undeva. Este o scenă foarte frumos construită.

Care ar fi trei filme cu şi despre sport care trebuie să fie văzute de oricine?
Maradona by Kusturica (2008), Goal – the dream begins! - despre Chicharito (un film mai comercial) şi The Class of 92 (2013, povestea celor cinci staruri de la Manchester United, cu David Beckham)


Filmezi, editezi  ceea ce filmezi, faci scriptul poveştii – care este partea care îţi place mai mult?
Partea cu scriptul nu îmi place! Mi se pare că nici nu sunt prea talentat. Dar, când e vorba de filmat, trag tot ce e de tras, cadrez şi editez tot ce e de editat. Cred că la asta mă pricep cel mai bine.

Revii de mai multe ori asupra a ceea ce ai editat, refaci de mai multe ori? Sau când ai luat o decizie – aşa rămâne?
Este un proces foarte lung, la care trebuie să ai răbdare. Mi se întâmplă ca, editând atât de mult, că nu mai îmi placă ceea ce am făcut. Şi atunci ştiu că este momentul să mă opresc şi să pun lucrul deoparte. O jumătate de oră. Beau o apă, mănânc o ciocolată. Apoi începe să îmi placă din nou ceea ce am făcut. Revin. Văd anumite lucruri, greşeli. Pentru că editând 2-3 ore, oboseşti. După o pauză, vezi altfel lucrurile. Revii – o să  vezi totul cu alţi ochi. Mi se pare foarte importantă editarea şi, clar, prima editare nu este definitvă.

Cum percepi industria din România?
Cred că este pe o pantă ascendentă, ceea ce este bine. Urcăm, suntem văzuţi din ce în ce mai bine la festivaluri.. Cred că urcăm, nu coborâm.

Şi, suntem departe de alte ţări? Nu comparăm cinematografia din România cu cea de peste ocean – dar cu cea din Europa?
Cred că depinde de bugete. Oameni talentaţi avem. Mie îmi place foarte mult Cristi Puiu. Boby Păunescu – îl şi cunosc, este un om superb, un om al filmului. Contează enorm bugetul, pentru că poţi avea idei, dar dacă nu ai finanţare… Noi poate stăm puţin mai prost la capitolul acesta, al finanţării faţă de celelalte ţări. Ţări ca Franţa, Italia – sunt în faţă datorită finanţării. Noi avem însă oameni foarte talentaţi în industrie, de asta sunt convins.

"Trebuie să investeşti tu, să te remarci prin ceva înainte să poţi spera să iei o finanţare. Dar, până la urmă, mi se pare logic. Şi eu, dacă aş avea banii respectivi, aş vrea să ştiu că banii mei sunt pe mâini bune. Trebuie să ştii că îi dai cuiva care ştie ce să facă cu ei. Nu poţi băga 100.000 de euro într-un film fără să fii sigur că primeşti ceva înapoi. Deci, trebuie să demonstrezi că ştii ce faci, că ai o experienţă în spate, că ai valoare, înainte de a putea spera să treci la nivelul unor filme cu bugete mai mari, în care să se investească. Trebuie să câştigi încrederea investitorilor. Eu ştiu că mai am mult de învăţat până să ajung acolo unde vreau. Ştiu că trebuie să muncesc, să mă remarc cu propriile producţii şi sper ca la un moment dat o să mă fac remarcat",
Koray Turhan

"Tema comunismului este o poveste frumos de spus acum, dar poate deveni un clişeu al filmului nostru"

Vorbeai în emisiunea ProSport Live despre faptul că mărturiile despre comunism, integrate în filme, ar reprezenta un punct de interes şi pentru publicul din afara graniţelor ţării. Simţi că poate fi atuul producătorilor de film din România? Cu asta se pot remarca?
Nu este singurul atu. Este un concept care poate fi folosit foarte bine, pentru că un locuitor din civilizaţia vestică nu îşi poate imagina ce înseamnă viaţa în comunism, cum cineva ar sta trei ore la coadă pentru pâine. Ei nu realizează că dacă stăteai de vorbă cu vecinul şi spuneai că lui Ceauşescu îi stă şuviţa prea la dreapta, puteai fi arestat. Li se pare ficţiune. Dacă aduci în faţa camerei un om mai în vârstă care să povestească aceste lucruri, un om credibil, atunci poţi impresiona. Dar, nu este singurul atu.

Care ar mai fi?
Societatea noastră ne face să fim foarte descurcăreţi. Pentru că sunt alte condiţii, alte resurse, învăţăm să fim mai independenţi – sau mai corect spus – să ne descurcăm în orice condiţii. Ei sunt mai dependenţi, cred eu, de lege şi de regula bine aplicată. Cred că sunt mai puţin practici decât noi şi aici cred că avem un atu - noi ştim să facem acel bici din orice, un bici care să şi pocnească...

E multă creativitate pe aici...
Da, exact. Acesta este atuul nostru. Mai puţin tema comunismului – care este totuşi o poveste frumos de spus acum.

Pentru că dacă este folosită prea des încetează să mai fie un cârlig bun şi devine o reţetă, un tipar: filmele româneşti vorbesc despre asta?
Da, poate deveni un clişeu al filmului nostru.

"Aşa ajuţi la schimbarea lumii. Prin film poţi schimba minţile oamenilor"

Lucrezi şi ai lucrat scurt-metraje. Este un prim pas spre a merge la filmele lungi, clasice, de o oră şi jumătate, sau asta este  nişa ta?
Visez să ajung şi la nivelul ăla, să fac lungmetraje, dar mă gândesc că peste 20 de ani, dacă voi ajunge să fac lungmetraje şi voi avea o oportunitate de a face scurtmetraj, nu aş spune nu niciodată. Eu sunt deschis la ambele. Îmi doresc să ajung să fac filme mai lungi.

Care ar fi visul tău, unde visezi să ajungi cu filmele tale?
Nu voi spune că îmi doresc să ajung la Hollywood să fac filme pe bandă rulantă. Vreau să fac documentare care să aibă un impact asupra societăţii, cu puternic caracter educaţional. Aşa ajuţi la schimbarea lumii. Ca societate, suntem pe un drum destul de greşit. Prin film poţi schimba minţile oamenilor. Mi-aş dori să ajung cu un film de-al meu la un festival de film şi să îmi vadă lumea munca, să ajung să interacţionez cu alţi oameni care au acelaşi interes ca mine şi să facem filme, poate împreună, pe mai departe. Apoi, per total, vreau să îmi permit să îmi cumpăr echipament propriu, ca să nu mai depind de închirieri, să ajung mai departe la o mini-casă de producţie, care să îşi producă propriile filme şi care să îmi dea libertate de exprimare. Vreau să îmi pun în aplicare propriile idei şi filme. Normal, trebuie să sacrifici, nu poţi face numai ceea ce îţi place, dar sper că după ce o să sacrific anumite chestii şi o să fac poate câte ceva ce nu îmi place chiar sută la sută, voi ajunge apoi să îmi îndeplinesc complet visul. Vom vedea.

Şi, pentru că nu am început cu începutul poveştii, să ne întoarcem la prefaţa capitolului despre film în viaţa lui Koray. Pe vremea când, ceva s-a întâmplat  pentru ca povestea să se întoarcă, după ce, aşa cum spune şi în documentarul despre tatăl său, "copil fiind, Koray visa să ajungă fotbalist"...

Am aflat cum s-a aprins visul cu filmul... Dar visul cu fotbalul cum s-a sfârşit?
S-a pierdut nici nu ştiu cum... Am făcut şase ani de fotbal. În al cincilea an am avut o accidentare la nas. A trebuit să mă operez, am stat pe tuşă destul de mult. Iar când am revenit, am rămas cu sechele, să spun aşa: adică, mi-era frică să mai sar la cap, mi-era frică să nu mă lovesc din nou. Asta m-a tras înapoi. A venit o perioadă cu examene, mai stresantă la şcoală. Şi mi se părea imposibil să le fac în paralel. Fotbalul,, care şi acum mă reprezintă, îmi place şi face parte din viaţa mea, devenise o povară pentru mine. Am fost şi un pic delăsător, e adevărat, dar nu a mai fost să fie. Am învăţat atunci să nu mai fiu dezamăgit de lucruri. Să iau totul aşa cum e, pentru că, poate, atunci când ceva nu e să fie, urmează altceva. Cam aşa s-a întâmplat în cazul meu. Pe la 15 ani m-am lăsat de fotbal. A venit pasiunea cu filmul şi i-a luat locul. Da, ne-am mutat la Izvorani când eu mă lăsam de fotbal. Am început să merg la studiourile Castel, s-a aprins pasiunea pentru reclame şi film şi a înlocuit-o pe cea veche.

http://www.prosport.ro/video/sport-life/special/exclusiv-vis-preschimbat-teama-terenul-fotbal-start-cariera-productia-film-printr-documentar-trei-portari-nationala-romaniei-foarte-avantajat-faptul-dat-bacul-international-16466798
16466798
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
A MURIT celebrul strateg politic care i-a consiliat în campania electorală pe Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu