EXCLUSIV | Simona Halep, prin ochii lui Cornel de la Vunk. „Undeva, în stânga ecranului, jos, steagul României rămâne acolo. Timp de două ore. Cu ce ocazie se mai întâmplă asta, acum, în perioada asta?”

Cornel Ilie, solistul trupei Vunk, a vorbit într-un interviu realizat de Silviu Munteanu, la RockOn, despre tenis, o pasiune pe care și-o întreține încă din copilărie. Rockerul din București urmărește neîncetat fenomenul și, implicit, cariera Simonei Halep. În urmă cu doi ani, Cornel spunea într-un interviu pentru ProSport că-și dorește să vadă live un meci al constănțencei… Ce s-a întâmplat de atunci…

Cum a fost finala Simonei Halep de la Australian Open?
Băi, eu am văzut mai liniștit finala decât am văzut semifinala. În finală, deja mi se părea că nu mai e miza atât… Bine, ok, ar fi fost primul Grand Slam, dar mi se părea că drumul până acolo, felul în care a ajuns până în finală era deja o victorie peste ceea ce putea să facă Simona în momentele alea. La cât de accidentată era, la cât de lovită, la cât a stat pe teren… Mi s-a părut că, deja, își depășise forma pe care putea să o atingă acolo. Plus, vreo două meciuri senzaționale – cel cu Lauren Davis și cel cu Kerber. Plus tot turneul, pe care l-a început cu glezna aia belită, după care a făcut întindere, după care… bai că după finală am aflat, ulterior, că a fost și deshidratată…

…
Am văzut și noi că venise doctorul să îi ia tensiunea. Eu am văzut meciul mai liniștit, cumva, decât semifinala. Am avut mai multe emoții la semifinală decât la finală. Pentru că nu mi se mai părea atât de mare miza aia – că trebuie să câștige turneul ăla. Mi se părea că faptul că a avut puterea psihică să ajungă până acolo, să treacă peste niște momente foarte grele, chiar dacă fizicul nu o mai ținea atunci să câștige meciul ăla – la forma fizică a fost acolo miza – cred că și-a câștigat mentalul de a putea să câștige următoarele turnee foarte lejer.

„După mine, Simona poate să intre acum să spună – ‘băi, eu nu mai joc nimic. Nu mă mai interesează, eu nu mai joc. Mă retrag sau pierd toate meciurile’. Oricum a făcut imens, oricum e un erou”

Într-un interviu, prin 2015, spuneai că vrei să te duci la Madrid, s-o vezi pe viu. Ai apucat să te duci, ai văzut meciuri?
Am fost la turneul de la Madrid. Chiar acum doi ani. N-am văzut-o la meci oficial, am văzut-o la antrenament. Pentru că a fost, mi se pare, turneul la care a ieșit din primul tur (n.r. – este vorba despre ediția din 2015, la care Simona a fost eliminată de la primul meci de franțuzoaica Alize Cornet. În 2016 și 2017, Simona Halep a câștigat de fiecare dată trofeul). Am văzut-o la antrenament, dar aș vrea să o văd, aș vrea să o văd în continuare jucând și pe zgură. Nu am văzut-o nici măcar la turneul de la București – la acel prim turneu pe care l-a câștigat. Apoi, cred că l-a câștigat și pe al doilea. (n.r. – Simona Halep a câștigat prima ediție BRD Bucharest Open în 2014, apoi, după o ediție la care nu a participat, s-a impus în 2016). Dar, îți dai seama, la forma în care este acum, aș vrea să o văd și mai mult decât am văzut-o atunci la antrenament. Și la antrenament eram impresionat de faptul că, deși antrenorul și cei de lângă spuneau – ‘am terminat partea asta de antrenament, next!‘ – ea zice -‘ nu, că nu am terminat-o bine‘. Ea stătea acolo până lovea așa cum simțea ea că poate să lovească. Și mi s-a părut foarte impresionant – băi, uite, na – dacă la antrenament e așa, se explică cumva de ce poți să ajungi la un moment dat numărul unu în lume. Degeaba râde foarte multă lume – sau sunt oameni care iau puțin prea de sus faptul că e numărul unu în lume, dar nu are niciun Grand Slam. Sunt atât de… nu se completează neapărat una pe cealaltă. Cel mai important pentru noi, ăștia care stăm acasă și ne uităm și care nu suntem implicați decât la nivel de  – bă, ne dă cineva o emoție, să ținem cu cineva – e mai important faptul că timp de o oră și jumătate sau două, cât ține un meci, pe un post de televiziune care se vede în întreaga lume, undeva, în stânga ecranului, jos, steagul României rămâne acolo. Timp de două ore. Cu ce ocazie se mai întâmplă asta, acum, în perioada asta? Să facă atât de bine, să fie atât de prezentă România într-un cadru atât de mișto. După mine, Simona poate să intre acum să spună – ‘băi, eu nu mai joc nimic. Nu mă mai interesează, eu nu mai joc. Mă retrag sau pierd toate meciurile’. Oricum a făcut imens, oricum e un erou.

„Cred că și Simona putea să facă asta la un moment dat și nu se supăra nimeni. Dar, a mers mai departe”

Dar cum ți se pare că a evoluat în ultimii ani? Evoluția ei – s-a perfecționat? A început, cumva, odată cu vârsta, să aibă niște issues?
Decisiv cred că este antrenorul de acum. Cel care este acum și pe care cred că îl are de un an de zile (n.r. – Simona Halep a început colaborarea cu Darren Cahill în 2015). Nu mai țin minte de când e Darren Cahill, care, clar, i-a impus o nouă mentalitate. Sau a făcut-o să acceseze un nou tip de mentalitate. Faptul că, acum, este și Andrei Pavel, acolo, lângă ea, în mod sigur o ajută, pentru că are o aură anume și Andrei. Dar, la nivelul ăsta, în primii zece – mai ales, nu se mai pune problema de lovituri neapărat, ci de siguranță, de idei, de viziune, de  inspirație, de mentalitate. Loviturile le știu toți, că altfel nu ajungi acolo. De la un punct încolo sunt alte mici chei pe care, dacă la accesezi pe toate odată, ajungi să faci performanță. Cred eu. Așa spun și eu, stând cu o cafea în mână și… ‘hey, hai Simona!‘ (n.r. – râde). Eu, jucând tenis. Îmi place foarte mult. Dar, evident, nu am nicio idee de efortul pe care îl fac oamenii ăia acolo. Mai ales pe temperaturile alea, de 40, de 50 de grade Celsius. Au fost 50 de grade acolo. Deci, au fost zile cu 50 de grade! În care e inuman. Plus, după turneu s-au plâns foarte mulți că  suprafața aia de teren i-a cam distrus. este un turneu cu foarte mulți accidentați. Și foarte mulți s-au retras. Cred că și Simona putea să facă asta la un moment dat și nu se supăra nimeni. Dar, a mers mai departe.

„Cred că în sângele nostru, în sângele românesc, există teama de succes. Există teama de victorie. Teama de performanță”

Dar… Ți se pare că îi lipsește totuși ceva să câștige un titlu de Mare Șlem?
Mă… undeva, acolo, știi, parcă încă mai este un fir de praf românesc, pe umăr, care încă mai apasă și, când ți-e lumea mai dragă – ah, așa aproape… Acuma, la meciul ăsta, probabil cheia a fost când, la 3-3 în setul decisiv, a făcut break – făcuse 4-3, urma să servească și Wozniacki a făcut pauză medicală. Care, mai mult, probabil a fost o pauză tactică. Nu cred că avea nevoie. Dar Simona venea după trei game-uri consecutive. Eee… și acolo cred că a fost o miză. A fost momentul în care a avut mai mult timp să își pună întrebări, să se gândească – băi, mai am două game-uri și, în sfârșit, pot să câștig. Și cred că în sângele nostru, în sângele românesc, există teama de succes. Există teama de victorie. Teama de performanță. ‘Mamă – sunt pe cale să fac o chestie extraordinară, ce dracu’ fac după aia?’ Și cred că, undeva acolo, oricât de mult se diluează cu antrenament, cu performanțe, cu profesionalism, având alte anturaje – undeva acolo încă își mai face o picătură efectul și se împrăștie așa, în tot sângele și… ‘bă, ah’ și ‘era acolo, atât de aproape’. Asta am văzut-o la foarte mulți. Li s-a întâmplat și la naționala României – să vezi acolo – ‘aaaahhh, acolooooo, aaaah!‘ Nu? Avem undeva chestia asta – parcă e o aură acolo…

Un pic de Miorița…
Da… O din aia: ‘aaaaahhhhh. Și acolooo…’. Nu știu dacă ține de chestia asta, sau pur și simplu… Aici cred că a fost mai mult un context de formă fizică în care nu ai cum să îi reproșezi după cum a mers pe tot turneul ăsta.