La 80 de ani, Ion Iliescu pare la fel de tânăr. Nu și-a pierdut deloc memoria, deși, de-a lungul vieții, a trecut prin evenimente cumplite, de la simplu om care a muncit pe șantier până la președinte de stat.
În dialogul cu Prosport, fostul șef al României a vorbit despre sport cu dezinvoltură, și-a amintit date, nume, situații chiar din anii de după cel de-al doilea război mondial. Ne-a spus în premieră cum a ajuns să conducă sportul școlar și universitar, dar și cluburile din țară organizate sub un singur nume: Știința.
Ați făcut sport în tinerețe? Nu de performanță, dar am făcut de toate, începând cu mingea de cârpă, de fotbal, pe maidan. Pe vremea mea, când eram la Oltenița și aveam opt ani, erau multe terenuri virane. Ă‚sta era avantajul copilăriei noastre, cam acolo se desfășura toată energia copilăriei și a tinereții. Am jucat și volei, ping-pong, am înotat, am patinat, am schiat.
Fotbalul v-a plăcut cel mai mult? Da, fiindcă era sportul cel mai popular și cel mai accesibil, pe lângă țurcă și toate astea.
Pe ce post ați jucat? De regulă, eram mijlocaș. Pasam bine și înscriam.
Erau bătăi între copii? Ei, erau lupte. (Se amuză). Și eram destul de vânos, deși am fost slab dintotdeauna. Nu eram însă un bătăuș, ci o fire mai liniștită, predispusă la lectură, lecții.
Ce vă amintiți din acea perioadă? Când eram la liceul Spiru Haret, era la modă tenisul de masă. Pe vremea aia nu existau săli, nici nu se construise sala Floreasca. Deci campionatele naționale de ping-pong se desfășurau în sala de sport a liceului Spiru Haret. Era cea mai arătoasă. Atunci am cunoscut-o pe Angelica Ruzeanu, care a dominat ping-pong-ul mondial vreme de zece ani. M-am dus la o finală la băieți. Era Vladone, care devenise campion național, asta era prin anii ’46-’47, și Naumescu finalist. Vladone era un tip ofensiv care trăgea șuturi puternice și Naumescu le scotea de la zece metri distanță. Ne fascina calitatea asta defensivă, ce vezi acum la chinezi.
Erați bun la tenis de masă? Soția era mai bună ca mine la liceu, atunci am și cunoscut-o. Ea a fost și în echipa de volei a liceului ei, Iulia Hașdeu. Urmăream în general toate competițiile, printre ele și gimnastica. Am văzut-o la lucru pe Elena Leușteanu, era cea mai tare.
Ce s-a întâmplat pe urmă? O vreme, în 1948, am creat Uniunea Asociației Elevilor din România. Eram elev la Spiru Haret în penultima clasă și am intrat în conducerea națională. Erau asociații pe licee, uniuni pe județe și pe capitală. Prima dată am fost secretar cu probleme sportive în cadrul Uniunii Asociațiilor Studențești din România (UASR). Aveam o școală foarte bună de șahiști. Coleg cu noi era un băiat care, la 17 ani, a devenit campion național la seniori pe capitală. Era o performanță. Era perioada Samarian, Seimeanu, apoi Ciocâlcă și așa mai departe. În 1957 am fost președinte al UASR.
Cum ați fost ales? Aveam o conlucrare foarte bună cu factorii de la Ministerul Educației de atunci. S-a făcut o campanie pentru constituirea de comitete de clasă. Diriginții numeau câte un băiat drept monitorul clasei. Și România Liberă, pe vremea aia era un ziar democrat condus de Grigore Preoteasa, a dezvoltat o campanie pentru organizarea de comitete de clasă. La noi în clasă, chestia asta a avut un ecou mare. Am și redactat într-o recreație un statut al comitetelor de clasă. Aveam un coleg, Teodor Mănescu, care a devenit apoi scriitor, dramaturg. El a murit în 1990, la 60 de ani, era cardiac. Eram foarte buni prieteni și aveam foarte multe idei ca acestea. Aveam 15 ani. Atunci ne-am adresat României Libere, ne-am dus la redacție. Îl cunoscusem pe Preoteasa în lagărul de la Târgu Jiu, pentru că tata fusese deținut politic în timpul războiului. Era ceferist din București. Clasa ne-a delegat să mergem cinci inși la România Liberă să ne adresăm Ministerului Educației Naționale.
Povestiți-ne mai departe. În februarie 1945 am publicat o scrisoare deschisă către ministru, domnul Ștefan Voitec, în care pledam, cu argumente pertinente, pentru ideea de autoconducere și de democratizare a clasei. Iar în septembrie ministerul a scos o reglementare în acest sens. Ne alegeam comitetele de clasă fără niciun profesor de față. Nu era nevoie să vorbim de candidaturi și de candidați, că ne știam între noi. Fiecare completa un bilet cu cinci nume, pe urmă doi inși luau biletele și le citeau în fața clasei. Primii cinci intrau în comitetul de clasă. În 1945 am fost ales din primul tur. A fost prima noastră antrenare într-o activitate socială. Pe această bază s-au dezvoltat tot felul de acțiuni. La Casa Tineretului, lângă podul Izvor, era o clădire Tinerimea Română. Acolo, Iorga a patronat la început de secol această societate. Întâmplător, în 1946, am stat să pun în ordine o bibliotecă rămasă de la Iorga. Erau tot felul de activități ale tineretului progresist. Ne adunam duminica pentru dezbateri, veneau și conferențiari și mergeam să-i ascultăm. Făceam și informări politice, inspirându-ne din presa vremii. Era Novaia Vremea, ziar tradus în limba franceză.
Cum era după război? Multe distrugeri, Bucureștiul fusese bombardat. A fost o întreagă acțiune pentru reconstrucție. Mergeam la acțiuni de curățire a străzilor de moloz sau la terenul de la Apaca, unde s-a construit fabrica de confecții. Erau acțiuni de muncă patriotică pentru refacerea țării. Erau în toată Europa. Sârbii, de exemplu, au administrat în 1947 niște șantiere ale tineretului pentru o mare autostradă Șabat – Sarajevo și au invitat o brigadă și din România. Iar albanezii, după modelul lor, au făcut șantier de la Dures la Elbasan, prima cale ferată albaneză care s-a extins apoi spre Tirana. M-am înscris într-o brigadă de 100 de tineri, mulți erau de la Grivița Roșie, și m-am dus în Albania în vara lui 1947. Am lucrat un an pe șantier. Asta mi-a dat spiritul de organizare, de coparticipare, de inițiativă.
V-ați întărit musculatura acolo… Am lucrat cu lopata, n-aveam niciun fel de mijloace mecanice. Am lucrat la terasament cu roaba, bătătorul, cazmaua și lopata. După ce am terminat săpătura la un pod, țin minte că a venit o ploaie torențială și ne-a umplut groapa. Am golit-o apoi cu lopețile (Se amuză).
Părinții au dorit să faceți sport? Am fost autodidact. În copilăria mea, am locuit la bunici în Oltenița, cum am zis, tata fiind la închisoare. În 1945 a murit, iar mama, cu trei băieți pe cap, s-a îmbolnăvit, așa că eu am rămas bărbatul în casă. Mă cam autoconduceam, la mine nu venea nimeni la școală. Viața m-a obligat să fiu responsabil.
Ce făceați în calitate de șef al sportului școlar? Am organizat atunci Olimpiada elevilor, care a avut finala în iunie 1948. Aveam o conlucrare foarte bună cu ministerul, nu era birocrația de azi. Era o direcție pentru educație fizică și sport, iar director era Leon Teodorescu, fost baschetbalist. Eram puștani, dar nu ne tratau cu aroganța profesorului către elev. Sportul de masă avea mai multă animație, acum a slăbit foarte mult. Sportul școlar era o sursă vitală pentru recrutarea unor valori. În 1957, când eram președintele UASR-ului, am preluat clubul sportiv Știința. Atunci sportul de performanță era grupat pe cluburi. Era clubul Armata pentru sportul militar, Dinamo, pentru tot ce însemna Ministerul de Interne, cele sindicale și studențești. Clubul Știința grupa toate sporturile: rugby, atletism, baschet, volei, fotbal. Au crescut foarte mulți sportivi de performanță deveniți valori. Lucescu a venit ceva mai târziu. Erau Știința Cluj, Știința Timișoara, iar ulterior au venit Știința Craiova, Știința Iași și Sportul Studențesc. Mi-a plăcut atmosfera de la Cluj și Timișoara, fiindcă era o antrenare a tuturor: și conducerile administrative ale universităților, corp didactic și a asociațiilor studențești. Se ocupau cu grijă de sportivi. Nu era ușor să faci și sport de performanță și să ții pasul cu colegii tăi la studii. La Cluj și Timișoara, numeau pe lângă fiecare membru al echipei câte un cadru asistent care mergea cu jucătorul în deplasare ca să-l ajute să țină pasul cu școala. Mi-au rămas în minte câteva figuri celebre. Era doctorul Luca, el a fost stoperul și căpitanul echipei „U” Cluj. Pe urmă a venit Georgescu, tot stoper, și el a făcut medicina. Nu și-a bătut joc de carte, pentru că, peste ani, lucram la Iași și trecuseră 20 de ani, venise acolo pentru un concurs pe post de conferențiar la urologie. Deci, meserie. Când m-am dus la Timișoara în 1971, l-am regăsit acolo conferențiar universitar la mecanică pe Cojăceanu, care a condus vreo zece ani echipa Știința Timișoara. Era mijlocaș foarte bun.
Cum era Nicolae Ceaușescu? Era pătimaș de felul lui. Pentru că a lucrat în Armată, a devenit susținătorul ei. Nu intram în polemici cu el.
Accepta să piardă? La volei trebuia să pierzi neapărat. El își permitea să pună mâna pe plasă. Era sportul lui preferat, juca volei totdeauna la vila de la Neptun. N-am fost apropiați, în 1971 m-a și măturat.
Știați de ceea ce se întâmpla cu Steaua și cu Dinamo? Echipele studențești erau extrem de preocupate, pentru că sportivii cei mai buni plecau la Steaua și la Dinamo. Aceste cluburi, având condiții mai bune, le dădeau și grade. Toată lumea era iritată de această poziție de seniorat a Armatei. Pentru reprezentarea sportului pe plan internațional nu era însă rău.
Cu ce echipă țineați? Cu Rapidul, pentru că eram fiu de ceferist și am copilărit pe lângă Podul Grant. În 1939 am văzut când s-a inaugurat stadionul din Giulești, locuiam în apropiere și treceam podul să merg la niște cunoștințe în Crângași. S-a organizat o mare acțiune, se numea Ceferiada. Apoi, când m-am ocupat de Sportul, am ținut cu ei. Când m-am ocupat de echipele studențești, o vreme Timișoara era spaima Stelei. Vreo zece ani, Steaua nu reușea să câștige la Timișoara. Când m-am dus acolo în 1971, Timișoara slăbise. Se afirma însă Craiova. Am fost atunci la meciul Timișoarei de pe teren propriu cu Craiova. Jos pălăria, era echipa de glorie a Craiovei cu Ștefănescu, Ungureanu, Oblemenco, erau Bălan și Crișan extreme. Au câștigat pe merit, iar timișorenii i-au aplaudat la sfârșit pe craioveni, fiindcă le-au dat o lecție de fotbal. La Cluj era un centru de atletism foarte puternic. Baza era pe lângă Universitatea din Cluj. Cel mai bun antrenor de atletism din România era profesorul Arnăutu. Acolo, Moina a stabilit recordul național la suta de metri: 10,4. Printre altele, Arnăutu se ocupa de pregătirea fizică a fotbaliștilor. Îmi plăcea această atmosferă de solidaritate și de conlucrare între ei.
Cum comentați scandalurile din zilele noastre dintre patronii de cluburi? Patronii au bani, dar n-au altceva, se bagă unde nu trebuie. Aș face o adunare cu toți patronii ăștia pentru un curs de educare: Ce înseamnă să fii patron de fotbal. Să învețe câteva reguli de comportament și de relații inter-umane, de respectare a valorilor, a tehnicienilor. Asta făcea și Ceaușescu, a fost marea lui greșeală să dea și indicații tehnice. Apelează la specialiști, la cei care știu carte și meserie.
PSD-ul, partidul din care faceți parte, racola la un moment dat sportivi pentru campania electorală din 1996. Printre ei s-a aflat și Ilie Năstase, care a eșuat la candidatura pentru Primăria Bucureștiului. De ce ați recurs la această metodă? A fost o greșeală. Ilie Năstase nu era pregătit să devină primar. Sunt sportivi și sportivi. Un om ca Țiriac e și un bun manager, nu numai un sportiv de performanță. Năstase n-are așa ceva, deci a fost o greșeală. N-a fost nicio strategie prin candidatura lui Ilie Năstase, ci o chestiune de imagine. Că prin imagine câștigă, dar nu e suficient. Am avut îndoielile mele, dar nu am fost ascultat. Candidatura lui a fost un accident, el nu era potrivit pentru munca administrativă.
Ați conduce federația sau liga?
Nu. Nu m-aș băga în economia de piață. E foarte grea și nu am aceste însușiri.
Cum trebuie relansat sportul românesc? Trebuie să începem cu sportul școlar. Să investim în copii și juniori prin ce are școala. N-aveam mai mult pe vremea copilăriei mele, dar acum au distrus toate terenurile. În sportul nostru sunt două mari probleme: sportul de masă și sportul școlar, universitar au dispărut la fel ca și cel sindicalist. Din acest punct de vedere, toată performanța noastră suferă. Cât am făcut studii la ruși, tinerii ieșeau pe culoarele căminelor studențești seara și dimineața și făceau exerciții fizice cu ganterele. Se dădeau niște dulapuri noi în cămine și ei făceau crosuri ca să le câștige.
L-ați cunoscut pe Mircea Sandu? Îl știu de când juca la Sportul. A fost un sportiv bun și talentat. S-a dovedit a fi și un bun manager, în ciuda tuturor controverselor create pe seama sa.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER