Editorial Radu Paraschivescu:** Dincolo de medalii

Superlativul ar trebui să fie relativ și-atât. Superlativul
absolut e mai degrabă o convenție gramaticală decât o stare de
fapt. Ierarhiile fixe devin anomalii într-o lume schimbătoare.
Medalia – de aur, argint sau bronz – e luminarea unui moment
privilegiat, un popas pe (sau imediat sub) streașina lumii și
prilejul unei jubilații de scurtă durată. Odată terminat
spectacolul, odată parcurs protocolul, în spatele medaliilor se
cuvine să găsim lucruri pe care să le putem repovesti oricând, fără
a le știrbi farmecul sau prospețimea. Dincolo de lauri, lacrimi și
interviuri la cald stau tâlcurile. Iar aici performerul se dă la o
parte și lasă loc publicului, acest client pretențios și instabil,
gata să exulte azi și să înjure mâine, mai pregătit pentru reproș
decât pentru elogiu, mereu competent, gata să ofere soluții
specialiștilor miopi și rareori autocritic.

Din punctul de vedere al privitorului, naționala feminină de
handbal e pur și simplu o metaforă a vieții. O metaforă fidelă ca
Penelopa și rezistentă ca Spartacus. Viața însăși seamănă până la
suprapunere cu parcursul acestei echipe însoțite pe rând de
încurajări și bombăneli: suișuri și coborâșuri, depresie și
voioșie, furie deznădăjduită și patos triumfalist, dubii înțelepte
și elan juvenil. Nu cunosc echipă națională care să se miște mai
repede – și totodată mai haotic – pe harta sentimentelor noastre.
Nu cunosc un catalizator de impresii și expresii mai eficient decât
trupa asta de fete gata să contrazică tot și pe oricine.
Imprevizibilul existenței noastre se reflectă la centimă în
traseele niciodată aceleași ale handbalistelor. Urcate din blazare
în luciu solar, coborâte de pe val în genuni, ele dețin arta de-a
tatua inimi, de-a dizolva prejudecăți și de-a răscoli ghemul de
carne, oase, sânge și iluzii care e fiecare dintre noi.

E mult sau puțin? E enorm. Mă număr printre cei care au scris și de
bine, și de rău despre echipa aceasta. I-am imputat inconsecvența,
am făcut trimitere la teoria lui Maiorescu despre moliciunea
celulei valahe, mi-am mușcat pumnii la pasele greșite sau la
aruncările de la 7 metri ratate, m-am ridicat din fotoliul comod al
vizionării spre a mă trânti la loc după câte-o fază – fie bucuros,
fie ulcerat de frustrare. Dar oare câte echipe mai pot trezi în cei
care le privesc un vălmășag asemănător de trăiri? Cine se pricepe
mai bine să te țină cu pulsul crescut și cu buzele bobinând
laolaltă nemulțumiri și laude? Uitați-vă la celelalte naționale,
dacă puteți sparge clopotul apatiei care le înconjoară. Căutați
performanțele din volei, baschet, hochei și fotbal și abia după
aceea veți avea imaginea exactă a binelui pe care-l propagă această
echipă chiar și atunci când credem, disponibili pentru judecăți
nedrepte, că ne vrea răul, condamnându-ne la distonocalm.

„România e o țară demobilizatoare: orice începi să faci sfârșești
repede prin a fi demobilizat – de ceilalți, de oboseala proprie, de
un context relativizant”. Diagnosticul îi aparține lui
Andrei Pleșu și stă pitit într-o carte. Faptul că naționala de
handbal feminin nu s-a lăsat atinsă de aripa descurajării
cântărește la fel de mult ca bronzul atârnat la gât în
Danemarca.