Există fotbaliști în al căror joc identifici imediat ceva familiar, deși i-ai văzut doar de câteva ori. Ce să fie? Poate felul cum își țin capul sus, când ceilalți caută mingea prin iarbă. Poate nonșalanța unui stop pe tușă sau a unui rist fără risc. Poate limpezimea unei pase. Poate zâmbetul în fața unui agresor care dă autografe cu crampoanele pe tibie. Singur cu amintirile tale, te înfunzi în tunelul timpului și murmuri: „Am mai văzut asta”. Nu știi dacă e un simplu „déjà -vu” sau dacă nu cumva participi, ca telespectator, la transmiterea unei moșteniri. Înclini totuși spre a doua variantă. Paramnezia presupune un abur oniric pe care fotbalul de azi îl interzice. Nimeni nu mai visează în lumea asta a sponsorilor, a transferurilor și a primelor de obiectiv. În schimb, nici măcar Joseph Blatter cu arbitrajele lui nu te poate împiedica să-i descoperi pe continuatorii fotbalului cerebral. Aceștia apar fără veste, înclină balanța unui meci și pleacă mai departe. Fără să aibă orgoliul recunoașterii și al adulației planetare.
Sculptorii de ierarhii și fanaticii din peluză își continuă exercițiile de fitness hegemonic: Messi sau Ronaldo? Klose sau Suárez? Luis Fabiano sau David Villa? Departe de ei, continuatorii răspund mai departe întrebărilor despre cultura fotbalului. Unul dintre ei, Mesut Özil, e cel mai nou produs din seria stângacilor bruneți care au pus în mișcare naționala Germaniei. Vremurile s-au schimbat, desigur, iar pigmentul odată cu ele. Falanga teutonilor spălăciți de acum câteva decenii a cedat în fața diversității. Haller, Bonhof și Jakobs stau cuminți în fotografii și se uită la Cacau, Khedira și Gómez. În tot acest alambic etnic, în care corectitudinea politică fierbe laolaltă cu dorința de triumf, Mesut Özil arată altfel decât colegii. Și asta fiindcă Özil nu e doar omul care decide jocul, ci și garantul unei idei simple: că instinctul și talentul nu fac două parale fără inteligență. Pedigriul acestui optar aparent fragil trebuie căutat în anii 70, când naționala RFG-ului beneficia de dispeceratul lui Wolfgang Overath. Arhivele găzduiesc sute de imagini ale uscățivului din al cărui arc au plecat săgeți cu nume sonore: Müller, Grabowski, Libuda, Hoeness, Holzenbein sau Heynckes. După el a apărut Karl-Heinz Flohe, și el tot un brunet înotând într-un ocean de blonzi, cu dribling iute și șut paralizant. Ulterior, galeria s-a îmbogățit cu alte trei prezențe de gală, diferite de restul echipei nu doar prin coloritul pletelor, ci în primul rând prin ascuțimea jocului: Felix Magath, Hansi Müller și Klaus Allofs. Prin urmare, Mesut Özil nu vine pe un teren gol. El continuă o serie de orchestratori rafinați, din ale căror idei au țâșnit, pentru toți ceilalți, rezultate, trofee și artificii. Locul lui se află într-un grup select de bruneți (asta însemnând „bruneți” și nimic altceva), cărora cineva le-a spus, într-un moment de elan calamburlesc, „stângacii îndreptățiți”.
Articol publicat de Radu PARASCHIVESCU
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER