E dreptul lui Victor Becali

E un articol antipatic. Pe 99% dintre cititori, subiectul îi va
irita, îi va scoate din sărite și vor mai scăpa o înjurătură
scrâșnită printre dinți. Voi fi ocazional avocatul diavolului. Al
lui Victor Becali. Exact, al celui căruia de un an încoace gura
nu-i mai tace când Răzvan Lucescu devine subiect de discuție.

Parcă a reînviat rubrica lui Pruteanu. „Doar o vorbă să-ți mai
spun” la opt fără ceva, în fiecare seară, pe toate canalele.
Impresarul-cel-mic se și bagă în seamă, dar, mai ales, e băgat în
seamă. Adică e sunat. Precizare obligatorie. Să nu ne prefacem că
nu pricepem, V.B. e sunat pentru că a rămas agentul cu acte al
majorității jucătorilor de la echipa națională. Le poartă
interesele 365 de zile pe an, nu doar într-o săptămână și jumătate
de stagiu, îi apără, îi cocoloșeșete, le acceptă hachițele și
derapajele și, după cum bate vântul, îi mai și asmute. Pe vreun
conducător de club sau, ciclic, pe presă. Nu l-a văzut nimeni
vreodată dând cu piciorul în minge, poate doar Chivu sau Tamaș își
închipuie că a dat, dar V.B. e asimilat cu imaginea unui om de
fotbal după ce a impresariat două decenii toată crema naționalei. A
fost și a rămas influent, chiar și cu numai un transfer, două de
mâna a treia pe an, își gestionează doar propriile interese, dar
și-a și câștigat dreptul la exprimare.

E exact ceea ce-i contestă, la urma-urmei, Răzvan Lucescu. Motiv
pentru care, la fel de interesat, selecționerul e foc și pară pe
presă. Nu, Răzvan, e exact ultima concesie pe care ți-o poate face
media. Dreptul la exprimare al lui V.B. I-l apără chiar unul care e
persona non grata pentru firma fraților Becali de un deceniu și
jumătate. Pentru culpa de a fi publicat în exclusivitate transferul
lui Gică Popescu la Barcelona, în ’95. Fiți ziariști pentru o zi.
Ce ați face dacă ați pune mâna pe o asemenea știre bombă, atenție,
fără embargo. Ați publica-o ori nu?…