Bute, românul din noi

La ora bilanțurilor și a privirilor aruncate peste umăr la final de an, a venit vremea să ne socotim și cu noi înșine. Fiecare dintre noi, nu doar cei care se declară iubitori de sport. Pentru că la victoriile lui Bute am țipat cu toții, am dansat, ne-am dat cu părerea. Pentru că ne plăcea să ne laudăm cu el. Eram mândri că era de-al nostru, era modelul viu de reușită în viață departe de țară. Un fel de legitimare a românismului din noi.

Undeva în mai, în Anglia, Lucian Bute a acceptat să-și întâlnească pe viu coșmarul. La el acasă! Iar noi, cei care ne și vedeam sărind pe mese după ce al nostru îl va fi facut K.O. pe Froch, îi suntem datori cu scuze. Nu, nu sunt cuvinte mari ori dure, n-ar trebui să va fie rușine cu ele. E omenesc să-ți ceri scuze, indiferent când o faci. Daca v-ați enervat gândindu-vă cum îmi permit să va spun asta, atunci citiți declarația lui Lucian de azi, de la Dolce. „Se poate întâmpla orice la revanșă, se poate întâmpla să și pierd, dar de acum știu ce înseamnă să pierzi, am cunoscut gustul înfrângerii”. Ar însemna, prin urmare, că nu știți să pierdeți. Că n-am simțit gustul înfrângerii. Ori că l-am cunoscut, dar n-am știut-o…

Vă mai amintiți discuțiile zilelor de după bătaia de la Nottingham? Ați uitat cum am bănuit oficial ori doar în gând un blat la casele de pariuri? Ori cum îl compătimeam zicând că, de fapt, n-a fost niciodată atât de valoros pe cât îl credeam? Atunci n-am fost fair-play și pentru asta trebuie să-i spunem că ne pare rau, că n-am vrut, că suntem în continuare alături de el. A fost ca și când ne-am bosumflat când am aflat că banii de la rudele din Spania ori Italia nu mai vin la fel de des precum în alți ani. Pentru asta trebuie să ne cerem scuze.  Pentru că n-am știut niciodată cum e să pierzi cu adevărat, ci doar să jelim dezastrele și să scuipăm în sân a pagubă. Așa cum Bute a învățat cum e să fii învins, și noi ar trebui să învățăm cum e să ne recunoaștem greșelile. Niciodată nu e prea târziu!

P.S. Și eu îi cer scuze lui Lucian Bute pentru că am așteptat șapte luni până să scriu aceste rânduri!