Marcator, alături de Lăcătuş, la loviturile de departajare de la Sevilla, „Pele“ a mărturisit pentru ProSport că, după meci, a plecat din hotel pentru a se plimba prin parc.

Cum este după 22 de ani de la Sevilla?
"Anii au trecut parcă prea repede. Asta mă face un pic trist..."

Încercăm aproape în fiecare an să reconstituim momentele de atunci. Povestiţi-ne cu amănunte clipele de după meci...
"Eram şocaţi, vă daţi seama! Am plecat toţi la hotel, unde am fost întâmpinaţi de personalul stabilimentului cu un tort în formă de teren de fotbal. S-a făcut acolo o masă cu toţi jucătorii, cu conducerea şi cu ziariştii veniţi din România. Eu l-am luat însă pe Belo şi am fugit din hotel! Am mers să ne plimbăm, să luăm aer şi să ne dezmeticim. I-am zis: „Hai, mă, să ieşim pe afară. Să mergem puţin pe jos, că mie nici acum nu-mi vine să cred!“

„Eram greu de bătut acasă”

Să revenim la preambulul poveştii, meciul cu Anderlecht, din Ghencea...
"Aceea era o perioadă în care noi jucam foarte bine. Este adevărat, nu am întâlnit cele mai bune echipe din competiţie, dar aveam valoare. Acasă eram de neînvins. De aceea, am abordat returul cu Anderlecht cu mare încredere, chiar dacă şi aceasta era o echipă de valoare".

După calificarea în finală vi s-a impus ca obiectiv s-o şi câştigaţi sau era de-ajuns?
"Nu s-a gândit nimeni la finală înainte să ne calificăm. Pentru noi şi aşa era o performanţă uriaşă. Totul era lăsat în voia destinului. Nu ni s-a impus nimic".

Cum a fost deplasarea spre Sevilla?
"Când am plecat spre Spania, fiecăruia i s-a permis să ia pe cineva cu el. Majoritatea şi-au luat soţiile, dar eu l-am luat pe tata. Îşi făcuse un steguleţ, ca să ne încurajeze".

„Nu am făcut spectacol”

Şi am ajuns la meci...
"Când a început partida, eram concentraţi şi nu prea aveam emoţii. Chiar, oarecum, ni s-a părut un meci obişnuit. În tribune erau vreo mie de suporteri români, iar noi doar pe ei îi auzeam. Culmea, dintre ei, vreo două sute au rămas acolo. Nu s-au mai întors în ţară".

Merita vreuna din echipe victoria după primele 90 de minute?
"Nu cred. Meciul nu a fost unul foarte spectaculos. Nu au fost multe faze de poartă. Când am ajuns la penalty-uri, mi-am dat seama că a devenit o chestie de destin. Şi, cum nu noi eram favoriţii, poate că ne-a apăsat mai puţin acea tensiune..."

Duckadam? Noroc sau ştiinţă?
"Modul în care a apărat Helmuth nu a fost o întâmplare. Noi rămâneam mereu după antrenamente şi exersam penalty-urile. Aveam un pariu cu el: dacă îi dădeam cinci goluri din cinci încercări, îmi dădea 100 de lei, dacă nu, îi dădeam eu lui. Mi-a luat o grămadă de bani astfel".

„Valentin avea favoriţii lui în echipă”

Unul dintre artizanii principali ai acelei performanţe este Valentin Ceauşescu, fiul cel mare al dictatorului. „Era un suporter cu o putere specială. Ne-a ajutat mereu pe toţi. Era un psiholog foarte bun. El a crezut de la începutul competiţiei că o să ajungem cel puţin în finală. Înainte de meciul de la Sevilla, chiar ne-a spus: «Nu vă faceţi probleme!». El era mai apropiat de Bölöni, Piţurcă şi Tudorel Stoica, probabil pentru că erau mai în vârstă decât noi. Cu noi, restul, nu prea vorbea. Totuşi, când ne băga în seamă, ne simţeam senzaţional, avea un stil care te făcea să te simţi foarte important”, a dezvăluit Balint.