Hagi? Lucescu? Lucescu jr.? Antrenor străin? Din câte observ, discuţiile legate de noul selecţioner al Naţionalei vizează persoanele, fiecare cu calităţi şi defecte, fiecare cu echipa lui de susţinători în conducerea fotbalului românesc şi printre suporteri. Nu am o opţiune legat de asta, dar pot să formulez un criteriu care mi se pare esenţial: pentru ca îndepărtarea lui V. Piţurcă să însemne într-adevăr o schimbare în fotbalul românesc, o altă epocă, trebuie ca noul antrenor să fie un antrenor de verde, nu de roşu sau albastru. V. Piţurcă este un om de fotbal format înainte de ’89. El a fost învăţat încă de pitic şi junior că una e realitatea de pe teren şi alta cea din tribuna oficială sau din norii de deasupra stadionului. Era vremea Ceauşeştilor microbişti, a potentaţilor comunişti, fiecare cu echipa şi cu jucătorii lui „de suflet“, vremea generalilor, a Miliţiei şi Armatei contrându-se şi pe terenul de fotbal, vremea în care Mitică Dragomir, ultimul susţinător al lui Piţurcă de azi, comanda ca pe halbe golurile de care avea nevoie F.C. Scorniceşti. Prima întrebare a antrenorului către copilul venit la fotbal era: „Ce e taică-tu?“. Dacă n-aveai pe cineva cu umeri laţi, roşii sau albaştri cu stele, care să te susţină, se putea alege praful de cariera ta sportivă, oricât talent ai fi avut. Şi invers, prin toate sporturile puteai admira mediocrităţi împinse în faţă „tovărăşeşte“.
Rezultatele din ce în ce mai proaste înregistrate cu tricolorii de V. Piţurcă se datorează în bună măsură şi grijii pe care fostul selecţioner o are în sânge de a satis-
face „strategic“ grupurile de interese din jurul Naţionalei. Legat prin tot felul de sfori de clanul Becali, de M. Dragomir, de M. Sandu, I. Lupescu, de întunecata lume subterană a stadioanelor româneşti, Piţurcă era mai preocupat să se „poziţioneze“ bine în această junglă, decât să alcătuiască cea mai bună echipă disponibilă, care să joace cu adevărat fotbal. Modul în care a fost înlăturat în 1999 de la cârma Naţionalei, după ce calificarea fusese obţinută, n-a făcut decât să-i întărească convingerea că important e scorul pe care îl ai la tribuna zero, nu pe tabela de marcaj.
Acest mod de a gândi alterează totul în activitatea unui antrenor: de la tactica pe care încearcă să o impună echipei până la relaţiile profesionale cu jucătorii. Aşa s-a ajuns ca jucători în formă să fie lăsaţi pe dinafară, iar alţii, şefi de bancă la echipele lor de club, să fie „senatori de drept“ la Naţională. Iar tactica de ansamblu a tricolorilor a devenit tot mai închisă, meschină, bicisnică, crispată de obsesia de a nu pierde, de a „ieşi bine“, fie şi dacă joci altceva decât fotbal.
Noul selecţioner al echipei naţionale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber. Fără belciuge în nas de care să poată fi tras. Şi să iubească într-atât fotbalul, încât să nu accepte pentru Naţională altă soartă decât cea hotărâtă pe gazon. Tricolorul fotbalului românesc are nevoie de verde, de verdele ierbii, nu al meselor de cazinou.
"Noul selecţioner al echipei naţionale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber" - Cristian Tudor Popescu

Citeşte si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info



























































ionel, [ 25.04.2009 - 23:10 ]