Ultimul derby înainte de Revoluţie, primul derby cu dragoste. De fotbal

• 
• 
• 
• 

- 4 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Primele amintiri despre fotbal sunt cu Dinamo. De fapt, primele amintiri cu fotbal pe viu. La stadion. Altfel, îmi amintesc transmisiile alb-negru şi "Fotbalul minut cu minut" de la radio. La "Ric" sau acasă cu caietul şi cu creionul în mână, notând conştiincios scoruri, marcatori şi făcând clasamente.

Dinamo. Din cauza unui prieten mai mare din cartier. Cezar era dinamovist - mai e încă, dar acum e dinamovist de rugby - şi a tot încercat să mă convertească. Cuplajele îmi sunt vii în amintire. Sunt printre privilegiaţii - aşa îmi place mie să cred- care înţeleg nostalgia acelor meciuri de pe "23". Şi, la fel de fără rezerve, recunosc că întotdeauna mi-a plăcut Lupu. Dar legătura mea cu Dinamo se opreşte aici. Cu toate că Dinamo este singura echipă din cauza căreia am luat bătaie de la jandarmi. De fapt de la miliţieni.

Saniplastul a bătut Fordul
Am fost la ultimul derby de dinaintea Revoluţiei. Meciul acela care nu a fost televizat. Istoricul 3-0 pentru Dinamo! Rămas cu un bilet, Cezar m-a luat la meci. Fiind în Ghencea m-a avertizat că o să stăm în galerie la Dinamo. Pe drum mi-a împuiat capul cu lozinci. "Saniplastule, Saniplastule (sponsorul de atunci al lui Dinamo) adu-ne victorie. Saniplast italian, bate Fordu-american". Mai era ceva cu "Crăciunescu ne-a furat, noi în 10 am jucat şi-astfel Steaua PCR e campioana RSR". Asta era interzisă. De uz intern. Se scanda în şoaptă. Plus unul din hiturile anti-steliştilor din cartier "Se lasă seara-n cimitiru Ghencea...". Opusul era ceva de genul "Se lasă seara-n cimitirul Bellu...". Oricum, la fel de macabre amândouă.

Lung, umilit de ziua lui
Una peste alta mă simţeam cât se poate de neutru. Voiam să văd fotbal şi slavă Domnului, aveam ce vedea. În afară de Lupu îmi plăcea mult de Lung. Ştiam din caietele mele că e ziua lui. Săracu! Ce aniversare... Cred că nu o să o uite vreodată. De fapt, neavând nicio echipă favorită dintre cele două, îmi făcusem o echipă mixtă, cam ca naţionala. Îi admiram deopotrivă pe Hagi şi Răducioiu, spre disperarea amicilor dinamovişti cu care mergeam la meci. Ştiu că am intrat muuuult mai devreme şi sper să nu mă înşele memoria, dar am stat undeva la Peluza Nord. Pe atunci galeria Stelei era la a doua şi oaspeţii erau într-un colţ al uneia dintre peluze. Povestea meciului o ştiţi.

Eu îmi amintesc cel mai bine de lobul lui Cezar Zamfir şi de faptul că mingea stătea mai mult la dinamovişti. Acum, privind retrospectiv, îmi pare rău că "nu ştiam" să privesc un meci ca acum. Nu am nicio amintire întipărită cu băncile tehnice. Nu m-am uitat nici spre oficială. Încercam să înregistrez tot ce puteam prinde pe gazon, în funcţie de mişcările unui tip înalt care era în faţa mea şi care flutura enervant un steag alb cu petice roşii sau invers.

Hora de la Moghioroş
Dincolo de meci, mi-au rămas întipărite feţele transfigurate de bucurie ale dinamoviştilor. A fost prima oară când am văzut că fotbalul schimbă fizionomia unor oameni. Am ieşit luat pe sus din stadion. Cele câteva sute de dinamovişti nu mergeau, pluteau. La Tricodava s-au oprit, au blocat intersecţia şi au făcut o horă. Nu era traficul de acum, dar erau tramvaie şi maşini care claxonau. Miliţieni cu portavoce ne-au somat să deblocăm circulaţia, dar nimeni nu auzea nimic. După câteva zeci de minute s-a plecat tot în marş spre Lujerului. Următoarea intersecţie, acelaşi scenariu. La Moghioroş o horă şi mai mare, şi mai veselă. La un moment dat sirenele şi girofarurile au bruiat strigătele de bucurie. Cineva a recunoscut autocarul dinamoviştilor şi s-a declanşat nebunia. Coloana a oprit, şi din dube au ieşit zeci de miliţieni care au împrăştiat mulţimea cu lovituri de bastoane. Mi-am luat şi eu primul şi singurul baston pe spinare.

Mircea Lucescu i-a salvat pe fani
"Măcelul" a fost oprit de Mircea Lucescu. De pe scara autocarului l-a chemat pe cel care se ocupa de securitatea echipei şi i-a ordonat să înceteze: "Lăsaţi-i, băi, nu vedeţi că sunt ai noştri?!". Galeria s-a regrupat, şi cu autocarul în centru, şi-a reluat dansul tribal. În uralele suporterilor, jucătorii au coborât unul câte unul, prinzându-se în hora bucuriei. Târziu, spre seară - meciul fusese ziua în amiaza mare-am ajuns acasă. Adunasem într-o zi experienţe şi emoţii nebănuite. Am simţit prima oară un meci de fotbal adevărat, altfel decât de mâna tatălui sau a vecinilor mai în vârstă care mă duceau la tribuna întâi pe Republicii.