Seara mortului înviat

Închipuiți-vă scena: rudele, distruse sau doar aparent îndurerate, strânse în jurul gropii, se pregătesc să arunce bulgărele de țărână pe coșciug când, brusc, din fundul pământului deschis pentru înmormântare se aud bătăi frenetice. Comoție, apoi ușor, ușor apare bucuria aceea nedisimulată născută din adrenalină pură, pompată abundent de evenimentul neverosimil: a înviat mortul!

Luni seară, în ciuda vremii cernite, cartierul Giulești  pulsa de o viață care la începutul iernii părea scursă din venele sale. Spovedit, îmbălsămat și aranjat pentru trimiterea pe lumea cealaltă, Rapid a renăscut, iar cei care-l plângeau cu adevărat și-au lepădat hainele de doliu și au luat din nou drumul stadionului. La marginea alaiului, negustorii își frecau și ei mâinile de bucurie. La benzinăria de vizavi de stadion, angajații desfăceau bax după bax de sucuri și pungi de semințe. La un moment dat, cu 45 de minute înainte de meci, semințele s-au terminat: „Nu ne-am închipuit că vor veni atâția oameni!”.

Miracolul i-a luat pe nepregătite până și pe cei care încă mai credeau sau erau obligați de funcțiile lor să creadă. Cu cîteva minute înainte de începutul meciului, singura imprimantă din club capabilă să tipărească bilete scoatea, chinuitor de lent, prin gura ei niște hârtii care costau 15 lei, dar care pentru cei așezați la coadă aveau valoarea unui cec în alb. Un cec care le permitea să vadă în Giulești mortul care a înviat în Ghencea, miracolul suprem în credința celor care poartă vișiniu.

Nouă mii de oameni strânși într-o seară de luni pentru un meci cu inestetica Viitorul, asta da minune pentru un campionat din ce în ce mai lipsit de substanță. Nu conta că mulți dintre fani nu știau care este Josl și care Cmovs, nume predestinate la adaptări și improvizații. Nu conta că pentru a intra la tribuna a doua prin singurul set de turnicheți trebuia să aștepți mai bine de o jumătate de oră, blocat de filtrele succesive ale jandarmilor, sau că pe scările de la „a doua” aveai senzația că bântui printr-o clădire fantomatică, părăsită de sute de ani.  

Ca neutru în Giulești, te simți ca un corp străin printre mii de zombi care ignoră rugina, mirosul de urină, penele ridicole de curent și blocurile de tencuială care stau să-ți cadă în orice clipă în moalele capului. Posedații au însă lacrimi în ochi când cântă imnul și simt fotbalul în sânge. Nu le ia mult să-și dea seama că „Daniel Niculae nu duce încă ritmul” sau că eliminările au fost „pe bune. Scandează „Hoții, hoții!” și îl înjură, aproape rușinați, cîteva secunde pe Hagi, dar în sinea lor știu că echipa are nevoie mai mult de încurajările și de speranța lor. Pe un alt stadion, cartonașele roșii aproape căutate de Niculae și Josl ar fi născut suspiciuni. Nu și în Giulești.

„Îi batem și în nouă oameni”, era absolut convins la pauză un rapidist de 60 de ani, refugiat sub turnul matusalemic pe care, în tinerețea lui, scria Carmen. Ar fi fost probabil o minune prea mult pentru clubul care tocmai a renăscut, însă și simplul fapt că nouă rapidiști, adică 3 cehi, 3 spanioli, un portughez, un olandez și un cetățean din Antilele Olandeze adunați de prin lume în această iarnă, au rezistat o repriză fără să ia gol reprezintă un semn vital.

În această poveste de martie timpuriu, Viitorul își face loc doar la notele de subsol. Timp de 90 de minute, Hagi a gesticulat frenetic, transformându-și palmele ba în elice, ba în lopeți, ba în stâlpi de circulație, însă mesajele sale, dublate comic de mimul Iovan, nu au trecut de varul tras pe margine. În teren,  jucătorii săi – considerați de mulți marile speranțe ale fotbalului românesc – au construit lent, previzibil, dând senzația că abia așteaptă să plece din acest loc în care viața sfidează logica. Luni seară, cu doi oameni în plus, Viitorul a demonstrat că și salvările sale succesive de la retrogradare pot fi considerate miracole. Mulți dintre cei prezenți în tribunele din Giulești suspectează însă că, în cazul echipei lui Hagi, supraviețuirea ține mai degrabă de magie neagră.