Radu şi Adi

Gata, am venit de-acasă. Ne-a lămurit Borcea. Nu intră în discuţie acum o revenire a lui Răducioiu. Poate de la vară, după ce îşi ia carnetul de la Coverciano. "Pe Ţălnar însă nu-l mai dă nimeni afară dacă ia campionatul". Speculaţiile din presă au fost risipite la Informaţia lui Vali Moraru. În timpul dialogului, pe ecran alergau imagini cu repetiţie. Sosia lui Dumitrache coborând scările interioare de la club, frânturi de la un antrenament oarecare al dinamoviştilor, Adrian Cristea domesticeşte un balon. Apare şi puntea de legătură. Răducioiu şi Cristea, un destin comun, dacă decupăm un capitol aparte din carierele celor doi. Relaţia tensionată cu tribuna. Undeva la începutul anilor '90, Răducioiu ajunsese calul de bătaie al galeriei. Ca şi în cazul lui Cristea, părţile au detonat cu zel pod după pod al împăcării, ba au şi aţâţat jarul discordiei. Radu avea s-o recunoască ulterior. Fiecare telegramă de convocare la un meci al naţionalei acasă însemna o strângere de inimă.

Orice început are şi un sfârşit. Minunea s-a produs într-o zi de 13. Meciul cu Belgia din preliminariile World Cup '94. După Kosice, victoria era obligatorie. Minutul 67, penalty. Ezitări, cine să bată... Cu sau fără acordul lui Iordănescu şi al lui Hagi, Răducioiu se înfige în balon după zicala "Ori la bal, ori la spital". Gol, şi America nu mai părea atât de departe. Gol, împăcare şi toţi s-au iubit ani buni ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Istoria are nu doar meteahna, ci câteodată şi calitatea de a se repeta. Mai trebuie doar ca şi Cristea să-şi propună să nu-şi mai plângă de milă şi să nu înscrie în tabloide mai mult decât Răducioiu, şi el un crai, până într-o zi.