Seara în care Rapidul trebuia să piardă

„Îmi felicit jucătorii pentru cum au jucat, dar nu îi felicit pe cei care au fost eliminați. Nu este posibil să faci așa ceva și să îți lași coechipierii în inferioritate!” Cine știe ce gândea și ce ar fi vrut să strige Cristi Pustai în timp ce rostea propozițiile cumpătate de mai sus, la finalul partidei în care Rapid, rămasă cu 9 jucători, a remizat în Giulești cu Viitorul lui Hagi? Poate că antrenorul și-a pus niște întrebări văzându-i pe Daniel Niculae și Tomas Josl, jucători în care el și-a pus încrederea, alergând într-un suflet după cartonașul roșu. Poate că a ajuns – cine știe? – și la niște concluzii pe care le va spune sau nu la un moment dat. Dar nu acum.

Ceea ce știm însă fără doar și poate este că Rapid a fost salvată luni seară de ambiția cu care antrenorul său și câțiva jucători au ținut să-și apere șansele până la capăt. Și le-a ieșit, pentru că șansa le mai surâde uneori și celor curajoși și loiali. Din când în când, se mai întâmplă și așa. Giuleștenii vechi își vor fi amintit – simțind ceea ce au simțit oltenii atunci – de memorabilul Universitatea Craiova – Rapid 2-2, din ultima etapă a sezonului 1997-1998. Cine ar fi îndrăznit să creadă în ”98 că 5-6 jucători, plus antrenorul Jose Alexanko, vor opri Rapidul lui Lucescu din drumul spre titlu?
Viitorul a fost acum în Giulești ceea ce a fost Rapid atunci, demult, în Bănie. O echipă paralizată de gândul că „trebuie” să câștige. Așa fusese (pre)scris, așa trebuia să fie. Ca jucător, simți când la adversari nu e totul cum ar trebui să fie. Și atunci, presiunea crește – „dacă nici pe ăștia, o mână de oameni, nu-i dovedim, atunci…”. Nu i-au dovedit, deși singurul român trimis titular și-a lăsat echipa să se descurce cum poate fără el.

Ce s-a întâmplat, totuși, luni seară în Giulești? În decorul acela cu lumini tremurătoare și penumbre pline de secrete, cu nocturnă filând într-un cartier cutreierat, ca pe vremea lui Ceașcă, de indianul Pană-de-Curent, și cu oameni încă emoționați la gândul că „joacă Rapidul”? Cel mai bun răspuns este că, probabil, s-a scris pe nesimțite încă una din legendele Giuleștinei. Peste 30 de ani, oamenii din tribune le vor vorbi copiilor despre „seara aia de martie în care Rapidul trebuia să piardă, dar n-a pierdut”.