Dezertorul

Puiu Iordănescu a aruncat în pivniţa cu vechituri o carieră de jucător de excepţie şi de antrenor capabil, nemaivoind să audă de fotbal.

  Ce o fi determinat acest divorţ spectaculos? Vârsta? Nu e cazul. Sărit de 60 de ani, Hizo a funcţionat până mai ieri, ca să nu mai vorbim de alte pilde, din lumea largă, cum ar fi Aragones sau Ferguson. L-o fi deziluzionat nivelul competiţiei, modest, japca arbitrilor, furiile tribunei, invazia de străini mediocri cu repercusiuni pe termen lung asupra fotbalului nostru. Tocmai de aceea s-ar fi cuvenit să rămână pe metereze şi să pună umărul la salvarea unei corăbii care l-a legănat drăgăstos pe valurile vieţii.

  Adevărul este că, îmbogăţit din fotbal, domnul general tatonează şi altă potecă pe care se poate parveni lesne. E vorba de politică, unde faima te propulsează uşor, mai ales într-o ţară ca a noastră, în care manelele şi fotbalul contează atât de mult, încât, dacă ar vrea, un mintos ca Lucescu ar putea ajunge prim-ministru şi un idol precum Copilul Minune, preşedinte. Iordănescu şi-a trădat trecutul. Îl ştiu de mult, de când era un junior în anturajul Stelei, cu părul ţepos, cu obrazul invadat de coşuri, cu o privire pe care am crezut-o ingenuă, în realitate doar o perdea înşelătoare peste o vână de pragmatism. Puiu şi-a părăsit iubita din tinereţe, căzând în braţele unei babe chivernisite.