Povestea Irinei sau 20 de ani mai târziu

Având în vedere că se împlinesc două decenii de la ceea ce unii numesc Revoluţie, iar alţii, evenimente, ne-am gândit să transcriem felul în care s-au vazut acele evenimente prin ochii unei fete simple, sibiancă de origine, care a trăit "live" momentul căderii regimului comunist. Facem asta fie şi pentru simplul fapt că există destui oameni pentru care acel moment a fost şi semnalul unei schimbări existenţiale.

Probabil, mulţi se vor întreba ce legatură are Irina cu sportul şi, într-adevăr, ar putea fi dezamăgiţi să constate că singura conexiune a compatrioatei noastre este dragostea acesteia pentru Torino AC, una dintre cele mai mari echipe ale Italiei, ţara în care ea a emigrat şi unde a început o a doua viaţă. Site-ul toronews i-a publicat în totalitate povestea vieţii şi ne-am gîndit că dacă o publicaţie online străina a făcut acest lucru pentru a prezenta tifosilor din toată lumea o poveste pe cât de emoţionantă, pe atât de simplă, am putea face şi noi acest lucru.

Soarta i-a fost favorabilă Irinei, după cum, din păcate, nu putem spune acelaşi lucru despre rugby-ştii de la Rapid, astăzi aproape uitati. Doar un simplu monument la intrarea în stadionul Giuleşti mai aduce aminte despre Florin Buţiri, Petre Astafei (fratele Galinei Astafei, vicecampioana olimică de la Barcelona) şi Stan Bogdan. Şi a mai fost un băiat, Cristi Toporan, de la Energia Bucureşti. Poate că dacă ar fi trăit, ar fi avut şi ei ce povesti.

Deocamdată, aducându-le un omagiu acestor revoluţionari autentici, să citim povestea Irinei. Ar fi putut fi şi povestea acestor băieţi. Pe scurt, este vorba despre traducere şi adaptare, fără nicio intervenţie din partea redacţiei şi, pentru conformitate, să vă spunem că materialul a apărut la adresa:

http://www.toronews.net/?action=article&ID=15095

Destine comune

După cum prea bine se cunoaşte, italienii nu prea ne au la suflet, iar motivele contează mai puţin în contextul dat. Având în vedere mesajele sufletiste pe care le-au lăsat pe site, suntem tentaţi să credem că şi ei, ca nişte veri buni ce sunt, au o slăbiciune pentru poveştile cu happy-end. Dar, acesta nu este un scenariu de Hollywood şi, în niciun caz, nu este ceea ce se cheamă o aventură cu final fericit. Este, mai degrabă, o neverending story.

Mai mult ca sigur, povestea Irinei şi a Revolutiei noastre le readuce in memorie fanilor de marea echipă a lui Toro, o formaţie practic invincibilă pe care a învins-o doar tragedia de la Superga. Şi, nu este vorba doar despre suporterii "granata", ci despre faptul că pentru mulţi peninsulari acea trupă formidabilă a însemnat o picătură de fericire în sărăcia şi deznădejdea care cuprinsese Italia după al doilea război mondial. Dar, s-o lăsăm pe Irina să-şi povestească singură trăirile şi sentimentele...

Totul a început în Transilvania

"Mă numesc Irina şi m-am născut într-un sătuc din Ardeal, cam la vreo 50 de km de Sibiu. Era în decembrie 1967, anul in care Ceauşescu prelua puterea deplină în România (acest lucru se întâmplase cu doi ani mai devreme, în 1965, cu ocazia Congresului al IX-le al PCR n.n.). Familia noastră era compusă din şase persoane, adică tata, Ilie, care era agricultor, mama, Nadia, care avea grijă de noi, copiii. Aveam doi fraţi mai mari decât mine, unul de cinci ani, celălalt de trei, şi o soră mai mică. Viaţa la ţară ne prindea bine, trăiam în câmp deschis şi, în special vara, ne jucam toată ziua pe afară.

Iarna, în schimb, era foarte frig, aşa că stăteam închişi în casă şi inventam tot felul de jocuri ca să alungăm monotonia şi plictiseala. Într-o bună zi, cred că aveam deja şase ani pentru că începusem şcoala, tata s-a întors acasă şi am înţeles imediat că era trist şi abătut. Am înţeles, fără a înţelege prea bine motivele, că va trebui să părăsim imediat satul de baştină pentru a ne muta într-un oraş mare unde tatăl meu găsise un serviciu bine plătit într-o fabrică sau ceva în genul acesta.

Viaţa în Capitală

Acel oraş mare despre care mi se tot povestea era Bucureşti, capitala ţării noastre. Prima impresie, care mi-a rămas mereu în minte, era culoarea gri a cartierului unde ne-am mutat iar a doua amintire este apartamentul înghesuit şi trist. Îmi lipsea teribil viaţa mea de dinainte, câmpul deschis, cerul liber şi prietenii din prima parte a copilăriei mele. Mi se părea că sunt o prizonieră în acel apartament şi în acel oraş. Eu şi fraţii mei mergeam la şcoală, iar bietul tata muncea pe brânci. Ne spunea mereu că şcoala este ceva fundamental, că doar aşa vom putea găsi un serviciu mai acătării, poate chiar în vreun minister.

Ceea ce, în teorie, ar fi însemnat o viaţă mai bună decât cea pe care au avut-o părinţii noştri. Învăţam şi creşteam. Uşor-uşor, am început să mă obişnuiesc cu ceea ce deja devenise oraşul meu. Îmi plăcea, sâmbăta, să ies cu prietenele mele prin centru. Aveam senzaţia că nimic nu putea fi mai frumos pe lume, dar eram conştientă că nici nu cunoscusem altele cu care aş fi putut face o comparaţie. Lumea mea era Bucureştiul şi, cu excepţia unor excursii la ţară, nu aveam habar de ceea ce se întâmpla dincolo de hotarele ţării.

Ba nu, ştiam doar ceea ce ni se spunea la şcoală, şi anume că noi suntem ultimii reprezentanţi ai unei lumi corecte şi sănătoase în faţa unui Occident bogat, dar corupt şi decadent. Cică, în Europa de Vest domina capitalul, în timp ce la noi lucrurile erau altfel; noi, ni se spunea, eram cu adevărat liberi, deoarece muncitorii noştri câştigaseră bătălia cu capitalismul. Iar acest lucru era datorat marelui nostru Conducător, unul dintre cei mai mari şi inteligenţi bărbaţi din întreaga istorie a umanităţii. NU eram prea convinsă de acest lucru, dar neavând alte elemente la dispoziţie m-am gandit că era, probabil, adevărat.

Primele îndoieli

Atunci când am ajuns să frecventez cursurile Universităţii, am intrat în contact cu persoane care vedeau lucrurile în mod diferit. Frecventam un grup de studenţi care susţineau că realitatea era mult diferită faţă de ceea ce crezusem eu până atunci. Spuneau că în Occident magazinele sunt mereu pline, că lumea, chiar şi simplii muncitori, îşi puteau cumpăra maşini sau locuinţe decente. Mai mult decât atât, că socialismul este o mare păcăleală şi că deja este pe ducă, iar Ceauşescu era departe de a fi marele om prezentat ca atare de propaganda oficială, ci un individ viclean, iar oamenii regimului său, nişte îmbogăţiţi pe spatele oamenilor simpli.

Cu toate că Puterea făcea totul pentru ca anumite ştiri sau evenimente să nu fie difuzate către marele public, auzeam deja voci care spuneau că lumea din jur era în schimbare. Uniunea Sovietică nu mai era ceea ce fusese odată, ştiam că Zidul Berlinului căzuse şi că germanii din Est şi din Vest se puteau îmbrăţişa după atâţia ani de separare. Doar la noi se părea că nimic nu se va schimba. Ceauşescu şi soţia sa păreau intangibili.

Începe Revoluţia

Şi totuşi, în acele zile din decembrie, mămăliga a explodat pe neaşteptate. Am fost şi eu, împreuna cu nişte prieteni, la acel miting din 21 decembrie. După revolta Timişoarei, care avusese loc cu câteva zile mai devreme, dictatorul credea că va relua controlul cu un simplu discurs. Dar, de data asta lucrurile s-au desfăşurat puţin altfel. Mulţimea, care de obicei era învăţată să aplaude orice cuvinte ar fi auzit la megafon, a fost tăcuta în acea zi. Cineva, poate mai mulţi, au început să fluiere şi să scandeze lozinci, iar steagurile naţionale pe care le fluturau aveau stema comunistă decupată.

Cu cât încerca marele Cârmaci să calmeze mulţimea, cu atât mai tare se auzeau strigătele oamenilor: "Jos cu dictatorul!", "Moarte criminalului!". În acel moment, adunarea s-a spart, iar piaţa s-a umplut de manifestanţi antiguvernamentali. Ceauşescu şi soţia acestuia au încercat să fugă cu un elicopter, dar au fost arestaţi şi predaţi armatei. Ulterior, judecaţi şi executaţi în ziua de Crăciun a anului 1989.

Apar primele îndoieli

Credeam, ca mulţi alţii, că moartea tiranului avea să însemne şi o schimbare majoră în evoluţia lucrurilor din ţara noastră. Mă gândeam, sincer, că România va deveni o ţară normală şi că vom putea trăi cum se cade. Din păcate, nu s-a schimbat mare lucru. În vara anului 1991 mi-am terminat studiile cu specializarea limbi străine şi am început să-mi caut un job decent. Mai întâi ca profesoară... Nimic. Pe urmă, am încercat în alte domenii de activitate, dar nici aici nu am avut mai mult spor. Într-o bună zi, citind anunţurile care erau lipite pe zidurile Universităţii, m-am întâlnit cu o veche prietenă, care mi-a spus că sora ei plecase în Italia şi că o duce bine.

Îşi găsise un serviciu şi se logodise cu un italian de treabă. Avea deja un viitor asigurat şi o chemase şi pe ea acolo. Mi-a propus să vin şi eu şi, având în vedere că ştiam puţin italiana, m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc şansa. Nu ştiam multe lucruri despre Italia, doar că era o ţară cu o istorie extraordinară şi cu locuri minunate. Văzusem doar imagini din Venezia sau din Firenze. Nu ştiam, însă, nimic despre oraşul unde trebuia să ajung şi unde urma să încerc marea cu degetul. Nimic despre Torino.

Plecarea în Italia

Am călătorit cu un autocar şi mi s-a părut ceva infernal. Era prin aprilie, aţipisem în maşină şi m-am trezit undeva la periferia orasului. Am fost şocată de acele vile imense şi triste, multe în paragină, iar peisajul nu era deloc diferit de cel pe care-l lăsasem în urmă. M-am gândit că oamenii care locuiesc acolo nu trebuie să fie deloc fericiţi, drept pentru care am înţeles, din prima, că Italia nu era chiar paradisul pe care-l visasem. Până la urma, era şi este şi multă publicitate. Torino mi s-a părut mult mai mare decât mi-l imaginasem eu, era un trafic infernal şi asta m-a ameţit un pic. Pe urmă, foarte multă lume pe străzi. Şi, ceea ce m-a surprins, toţi aveau ceva vişiniu: care un fular, care un tricou, dar majoritatea cu steaguri "granata". Mi-am dat seama că era zi de meci.

Contactul cu "Il Toro"

Nu aveam nicio idee despre ce meci era vorba, dar adevărul este că nici nu prea mă pricepeam la fotbal. Înainte să plec, fratele meu mă rugase să-i cumpăr un fular în culorile echipei locale, Juventus, şi îmi spusese că trebuia să fie in culori alb-negre. Dar, oamenii aceia erau fani ai unei alte echipe. M-am gândit că nu erau suporterii echipei despre care îmi povestise fratele meu. În fine, am ajuns în camera unde urma să-mi petrec prima noapte în Italia. O cămăruţă în care răzbătea zgomotul de afară şi care era oarecum în centrul oraşului. De-abia am reuşit să prind câteva ore de somn, mi-era teamă să nu fiu jefuită, iar zgomotul de afară nu înceta deloc.

Oamenii aceia continuau să sărbătorească şi mi-a fost clar că echipa lor câştigase. Habar n-aveam despre ce formaţie era vorba, dar mă simţeam mulţumită pentru faptul că acei oameni erau fericiţi. Mi-am adus aminte, brusc, că şi eu sărbătorisem o noapte întreagă, împreună cu fraţii mei şi mai mulţi prieteni de-ai lor, victoria Stelei de la Sevilla. Abia a doua zi am aflat că Torino, echipa oraşului, bătuse pe Real Madrid şi ajunsese în finala unei Cupe căreia i-am uitat numele. (este vorba despre finala Cupei UEFA, pe care Torino avea s-o piardă în faţa lui Ajax; cât despre meciul de care aminteşte Irina, să spunem că la Real evolua Gică Hagi, care şi marcase un gol în turul disputat la Madrid n.n.). După cum v-am povestit, ştiam destul de puţine despre fotbal, dar fratele meu îmi spusese de multe ori că Real Madrid era unul dintre cele mai mari cluburi din Europa. În mod sigur, ajunsesem în Piemont într-o zi specială.

Dorul de acasă

Primele luni au fost dure pentru mine. Nu aveam un loc de muncă stabil, mă duceam dintr-un loc în altul pentru nişte bănuţi care nu reprezentau mare lucru. Stăteam pe undeva pe lângă gara Porta Nuova într-un apartament minuscul dintr-un imobil vechi şi neîngrijit, dar chiar şi aşa, trebuia să-l împart cu alte trei fete; două dintre acestea aleseseră calea cea mai simplă pentru a supravieţui. Dar, mi-am zis, eu nu voi urma niciodată această cale. Mai bine mă întorc acasă. Ceea ce, cu ocazia Crăciunului, am şi făcut. M-am întors în România cu gândul de a nu mai pleca niciodată, fie şi pentru simplul fapt că nu m-aş simţi niciodată un străin în ţara mea de origine.

Am povestit tuturor adevărul: Italia nu era deloc ceea ce lumea îşi imagina. Mai rău decât atât, erau şi sunt mulţi italieni cu prejudecăţi şi cu destule probleme. Sincer, ca şi în România sau ca în oricare altă ţară de pe glob. Italia şi Torino nu-mi putuseră oferi ceea ce îmi dorisem eu. Nici serviciul sigur pe care-l căutam şi nici măcar acel sâmbure de fericire la care visasem. Înainte să plec, decisă să nu mai revin niciodată, răsfoind un ziar local, citisem un anunţ dat de o familie care locuia în periferia de nord a oraşului şi care căuta o îngrijitoare pentru o doamnă în vârstă care, desigur, nu mai îşi putea purta singură de grijă. Sunasem, fusesem acolo şi mi se spusese că era vorba de o bătrână care suferea de Parkinson. Oricum, trebuia să mă angajez ca internă, lucru pe care îl acceptasem, dar că mai erau şi alte persoane care căutau acel job, drept pentru care aveau să mă anunţe prin telefon în cazul în care eu eram cea aleasă.

Un anume Paolo

Până la urmă m-a sunat cineva, care s-a prezentat a fi Marco, băiatul mai mare al doamnei în chestiune, pentru a-mi comunica faptul că eu am fost cea selectată. M-am decis să mă întorc şi să rămân în Italia exact atâta timp cât voi avea acel serviciu. Oricum, mi-am dat seama imediat că era vorba de o muncă grea, în special din punct de vedere psihic. Starea de sănătate a Mariei, suferinda de Parkinson, se înrăutăţea pe zi ce trecea şi, deşi era încă lucidă, nu mai putea face aproape nimic de una singură. Trebuia să o spăl, să îi dau să mănânce cu linguriţa şi să o culc. Exact ca pe un copil. Cât de rău poate sa fie faptul de a fi conştient că te transformi, pe zi ce trece, într-o legumă!

Şi cât de greu mi-a fost mie şi copiilor ei să fim martorii unui proces care nu avea decât un singur sens. Nu eram liberă decât o zi pe săptămână, duminica, ziua când veneau în vizita şi cei doi băieţi ai ei . Marco, băiatul mai mare, frecventa casa părintească mai des. Era însurat şi avea, la rândul lui, doi băieţi în vârstă de 8 şi 10 ani. Aceştia erau tare ataşaţi de bunica, aceasta îi şi crescuse, şi doreau ca dânsa să se joace cu ei aşa cum o făcea în urmă cu destul de puţini ani. Din păcate, Signora nu mai era în stare de nimic. Mi se strângea inima de durere, dar mi-am zis că trebuie sa fiu tare. Pe urmă, mai era Paolo, băiatul mai mic al doamnei Maria, care venea mai rar şi care, din câte am înţeles eu, locuia undeva în afara oraşului. Venea mereu îmbrăcat într-un fel straniu, invariabil cu un tricou şi cu o eşarfă în culorile acelei echipe care declanşase fiesta în Torino în ziua când sosisem eu în oraş. Mama sa, Maria, mi-a explicat că fiul ei venea mereu în oraş atunci când juca "Il Toro", aşa cum alintau ei echipa locală, AC Torino.

Toro, o dragoste infinită

De altfel, tot doamna, care era încă perfect conştientă, mi-a destăinuit că formaţia "granata" era pasiunea întregii familii, că era vorba de o echipă absolut faimoasă care, în anii '40, nu putea fi învinsă de nimeni şi că doar un teribil accident de avion i-a frânt cursul şi a îndurerat Piemontul şi întreaga Italie. După cum am mai spus de mai multe ori, nu sunt o cunoscătoare în ceea ce priveşte fotbalul, dar acele poveşti îmi plăceau tare mult. Fie şi pentru simplul fapt că, atunci când vorbea despre Torino şi despre tinereţea ei, ochii Mariei începeau să strălucească mai tare. Exact la fel ca atunci când îşi vedea nepoţeii sau când Paolo intra în casă şi îi transmitea că "băieţii au invins". Evident, nu puteam înţelege cum poţi pune atâta pasiune pentru un simplu joc, dar eram şi sunt şi acum convinsă de faptul că în viaţă este important să ai anumite pasiuni, fie ele şi slăbiciuni. Mie, spre exemplu, îmi place să scriu. Beletristică sau poezie, nu contează, important este faptul că mă face să mă simt fericită şi liberă.

Un băiat dintr-o bucată

Paolo nu era ceea ce se cheamă un bărbat frumos, dar era în el ceva ce îmi plăcea. Avea un surâs care îi dădea un aer simpatic şi sincer, iar ochii erau foarte expresivi. Mi-am dat seama foarte repede că era un tip inteligent. De la mama sa aflasem că terminase "literele", dar singura catedră disponibilă pe care a găsit-o era undeva în regiunea milaneza, adică la vreo 200 de km distanţă de casă. Spre deosebire de mulţi dintre compatrioţii săi, el era un tip mai degrabă tăcut, dar mi-am dat seama curând că aveam o mulţime de lucruri în comun cu el. Îi plăcea să călătorească şi fusese în multe locuri care mie mi s-au părut, la început, ciudate. Nu fusese niciodată, în schimb, în România, dar spunea că i-ar plăcea să facă o vizită în ţara mea natală.

Era foarte curios şi îmi punea o mulţime de întrebări despre România, în special despre perioada comunistă. Iubea la nebunie literatura şi cunoştea chiar destui autori români. Una peste alta, era diferit de bărbaţii pe care îi cunoscusem eu până atunci, fie că era vorba de români sau despre italieni. Numai să-mi fi propus să ieşim undeva... aş fi mers cu el chiar şi la un meci de fotbal, lucru pe care-l consideram nedemn de mine! Eu tot încercam să-l fac să înţeleagă că îl plăceam, dar el părea total dezinteresat de persoana mea, ca să zic aşa. Probabil, era foarte timid. Sau poate că nu îi plăceam! Puteam chiar înţelege anumite diferenţe sociale, el fiind de familie bună, în timp ce eu nu eram decât o servitoare romancă, chiar dacă una cu studii superioare.

Maria intervine

Culmea, din această dilemă m-a scos chiar Maria. Este incredibil cum, de multe ori, bătrânii sau copiii te pot surprinde cu anumite replici perspicace şi venite la momentul oportun. "Eşti o bucătăreasă tare bună, o fată inteligentă şi bine crescută. Ai fi soţia ideală pentru Paolo al meu! Doar să fie şi el un pic mai puţin timid... Ştiu că te place, chiar ieri mi-a spus acest lucru. Şi, după privirile pe care i le arunci, mi-e clar că şi tu îl placi pe el. Ar fi tare păcat ca, dintr-un exces de pudoare, să nu fiţi împreună. Aş mai vrea să vad nişte nepoţei, mai ales că ştiu că voi muri în curând..." După cum mă înroşisem, bătrîna a înţeles că îi confirmam astfel faptul că îmi plăcea Paolo. Numai să aiba el curajul să-mi vorbească... Barem eu să fac primul pas...

Braveheart şi... puţin fotbal

Până la urmă, el a fost cel care a făcut primul pas. Asta, într-o duminică seara când Torino tocmai învinsese pe Juventus. Mi-aduc aminte că era euforic şi mult mai vivace ca de obicei. Probabil, mi-am spus, băuse nişte păhărele în plus. Ei bine, am căzut de acord să mergem la cinema vineri, zi în care fratele său se declarase de acord să rămână să aibă grijă de Maria. Am văzut "Braveheart", un film care readuce în memorie povestea unui erou scoţian fără teamă şi fără de prihană. După film am fost să bem ceva şi am continuat să comentăm pelicula, dar am discutat şi multe altele. Despre vieţile noastre. Despre proiectele noastre.

Îmi plăcea atât de mult să fiu cu Paolo! Împreună cu el nici nu simţeam când trecea timpul. Pe urmă, aveam mereu câte ceva de povestit unul altuia. Ştiam că ziua următoare era zi de meci şi mi-ar fi plăcut atât de mult să merg împreună cu el... De data asta, am decis să fiu eu cea care să pună piciorul în prag, aşa că l-am întrebat dacă puteam merge şi eu împreună cu el şi cu amicii lui. S-a înroşit puţin, a zâmbit încurcat, dar mi-a spus că da, puteam merge din moment ce îmi doream atât de mult acest lucru.

Botezul focului

Era pentru prima oară când intram pe un stadion. Mi-aduc aminte culorile, ţin şi acum minte uralele cu care galeria acompania numele jucătorilor. Pe urmă, aplauzele şi coregrafia în momentul intrării echipei pe gazon... Magnific! Adversarii erau, Paolo mi-a spus, genovezii de la Sampdoria. Îmi vorbea despre jucătorii de pe gazon, despre povestea echipei,încercând să mă facă să înţeleg de ce echipa era atât de importantă şi de specială pentru el. Eu încercam să înţeleg, făceam mari eforturi în acest sens şi, zic eu, în mare parte cred că am înţeles. Dar, deşi partida s-a încheiat cu un scor nul, iar atmosfera era mai degrabă apăsătoare, eu eram fericită pentru că participasem la ceea ce era, din punctul meu de vedere, un fel de sărbătoare. După meci, am decis să mergem pe aleea Valentino, care era destul de pustie. Paolo mi-a spus că în ajunul Paştelui mulţi italieni pleacă, unii la părinţi, alţii la munte sau la mare. El însuşi urma, în ziua următoare, să plece la munte, în satul de unde era originar tatăl său. Mi-ar fi plăcut să merg şi eu, dar trebuia să stau cu Maria.

Primul sărut

Ne plimbam şi vorbeam atâtea, eu şi cu Paolo. Glumeam ca doi vechi prieteni... La un moment dat, eram pe malul Padului, eram fericiţi. Deodată, Paolo s-a oprit brusc, m-a privit în ochi, mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o. M-a tras către el şi m-a sărutat. Trei ani mai târziu, ne-am căsătorit într-o bisericuţă, undeva la munte.

Acum avem doi copii. Băiatul, în vârstă de opt ani, se numeşte Ilie, la fel ca pe tatăl meu, în timp ce pe fetiţă, care are şase anişori, am botezat-o Maria, în onoarea mamei lui Paolo, care s-a şi stins puţin după naşterea ei.

Eterna reîntoarcere

Eu sunt fericită. Suntem fericiţi, de fapt. Cel puţin o dată pe an venim în România pentru câteva zile de vacanţă. Vreau ca Ilie şi Maria să cunoască ţara în care s-a născut mama lor, chiar dacă acum totul este diferit în raport cu ceea ce-mi amintesc eu despre vremea când aveam vârsta lor. Din două în două duminici mergem să-i vedem jucând pe băieţii de la AC Torino şi, de fiecare dată când sunt la meci, mă gândesc la acel Toro - Sampdoria care s-a jucat, parcă, acum un secol. Îmi revine iaraşi în memorie bucuria tifosilor după returul cu Real Madrid şi sper să avem din nou un motiv de sărbătoare cum a fost acela. Sau barem copiii mei să aiba această şansă! Abia acum, după nişte ani, am înţeles despre ce este vorba. Acum ştiu ce înseamnă să iubesti, la bine şi la rău, pe Toro! Forza Toro!"

În loc de epilog

Subsemnatul se întreabă, la modul cel mai serios, câţi dintre cititorii noştri vor fi parcurs întregul text. Adevarul este că povestea este simplă, ai putea jura că a fost inventată. Dar, pentru a lansa un mesaj simplu şi uman nu este nevoie să descrii Siberia precum o face Boris Pasternak în Doctor Zhivago. Pur şi simplu, Irina lansează un mesaj adresat, în egală măsură, Italiei şi Romaniei. Probabil, nici nu şi-a propus ca povestea ei, spusă acum, după 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie, să fie citită de prea mulţi oameni. Oricum, este povestea unei femei care s-a îndrăgostit de Italia şi de Torino. Dacă ea s-a îndrăgostit de fantastica poveste a lui Toro, echipa a cărei fan devotat a devenit, de ce nu ne-am îndrăgosti şi noi de o poveste de iarnă? Care, ca atâtea alte poveşti, va fi uitată peste câteva zile. Forza Irina!


Pentru conformitate, http://www.toronews.net/?action=article&ID=15095

Octavian METONI

Sursa foto: martiri.ro