„La două zile îmi vine să plec”

Nu aţi avut niciodată tentaţia de a lăsa totul ca să plecaţi acasă?
Ba da. În fiecare zi sau, în cel mai bun caz, o dată la două zile am câte un moment din ăsta (râde). În fiecare zi mă lovesc de câte o problemă care mă scoate din sărite, mai ales că sunt un tip foarte exigent şi e foarte greu să lucrezi cu mine.

Restricţiile de aici nu vă deranjează?
Absolut deloc. Pentru că nu sunt un tip petrecăreţ. Probabil că am făcut prea multe înainte şi acum trebuie să mă odihnesc (râde). Dacă voiam să mă distrez, atunci aş fi suferit la Riad. Dar mie nu-mi trebuie să merg la discotecă, nu trebuie să merg la restaurant. Eu îmi petrec timpul acasă şi pe terenul de antrenament. Faţă de viaţa pe care o aveam la Bucureşti, îmi lipseşte doar familia mea.

Câte ore dintr-o zi dedicaţi fotbalului?
Tot timpul, mai puţin atunci când dorm şi, să ştii că, de obicei, îmi ajung patru-cinci ore de somn pe zi! Dacă dorm şase ore, e deja fenomen la mine! Dar şi atunci când dorm visez fotbal!

„În Coreea de Sud am învățat să muncesc“
Vedeţi multe meciuri?
Depinde. Miercuri, de exemplu, am văzut România – Croaţia, că trebuia să-l urmăresc pe Rădoi, am văzut Suedia, ca să văd ce face Wilhelmsson, am văzut Coreea de Nord – Arabia Saudită, ca să văd ce îmi fac jucătorii, am văzut Iran – Coreea de Sud, am văzut Franţa, am văzut Spania, am văzut Marocul. M-am culcat la 4:00 dimineaţa şi m-am trezit la 7:00!

Nu vă sacrificați prea mult familia?
Eu sunt unul dintre privilegiaţii vieţii pentru că am posibilitatea să fac ce-mi place. Sunt mulţi oameni care sacrifică la fel de multe ca mine, fără să aibă posibilitatea de a obține ce am obţinut eu. Am avut şi rezultate care m-au bucurat, şi avantaje materiale.

Ce v-a ajutat cel mai mult în cariera de antrenor?
Faptul că am muncit şi sunt dispus să muncesc în continuare. M-a schimbat mult Coreea de Sud, când am ajuns acolo ca jucător! A fost un moment de răscruce în viaţa mea. Coreenii au cultul pentru muncă! Ei muncesc, nu comentează niciodată. Pe când noi, românii, am fost mereu obişnuiţi să mai păcălim un pic. De la coreeni am învăţat ideea de a munci tot timpul şi de a te sacrifica, mai ales dacă ai posibilitatea să faci ceea ce îţi place.

Profesional, ce obiectiv v-aţi fixat pe termen lung?
Ceea ce eu şi secunzii mei încercăm să facem aici este să confirmăm valoarea antrenorului român, pentru că sunt puţini antrenori români care au reuşit la nivel internaţional. Emeric Ienei, un antrenor care a câştigat Cupa Campionilor în 1986, un principal foarte bun, putea să ajungă la orice mare echipă a Europei la momentul respectiv. Şi n-a ajuns! Mircea Lucescu şi Loţi Bölöni sunt cam singurii care au străpuns embargoul ăsta. În schimb, sârbii, vecinii noştri, au reuşit!

De ce?
Pentru că atunci când noi eram în comunism, Boşkov era antrenor în Italia. După Revoluţie, Boşkov avea şapte ani de Italia şi noi nu ştiam bine ce înseamnă paşaportul. Dar o să confirmăm şi noi! Numai că noi plecăm de la un anumit nivel, şi de aceea trebuie să o luăm de jos, să o luăm pas cu pas.

"Mi-e greu să dorm după un meci pierdut! De aia m-a ferit Dumnezeu şi am avut puţine înfrângeri. Mă consum foarte tare după un eşec şi nu e un lucru de care să fiu mândru", Cosmin Olăroiu, antrenor Al-Hilal

2,1 milioane de euro câştigă Olăroiu în fiecare sezon la Al-Hilal, formaţie care a câştigat anul trecut campionatul şi Cupa Arabiei Saudite