FCSB e Steaua!

FCSB e Steaua! Ca joc, bineînțeles. Dacă până acum FCSB juca precum FCSB, adică precum o echipă fără identitate, de data asta FCSB a jucat ca Steaua în vremurile bune. Poate nu ca în vremurile de Cupa Campionilor din anii 80, dar  măcar ca în anul în care a fost la un pas de finala Cupei UEFA (2006).

N-am mai văzut demult o echipă românească jucând cu o asemenea agresivitate pozitivă, cu toți fotbaliștii de pe teren făcând un efort dincolo de limitele umane, găsind soluții simple și eficiente și având curaj, mult curaj. Nu ne-a mai fost frică, nu ne-am mai speriat de grandoarea adversarului, așa cum am făcut-o cu Manchester City sau cu Sporting Lisabona.

Fotbaliștii lui Dică au jucat cu sufletul, cu inima, impulsionați și de cei peste 30.000 de fani din tribunele Național Arena, dar și cu mintea. În sfârșit, nu mai putem vorbi de mentalitatea noastră păguboasă, de veșnic pierzători sau de dinainte învinși, de ghinionul care ne caracterizează.  

Am avut și noi noroc, prieteni! Ne-a salvat și transversala, și Andrei Vlad, ne-au salvat și lazialii, care s-au încurcat în minge și la un metru de poarta noastră! Dar norocul ți-l faci de cele mai multe ori cu mâna ta. Sau cu picioarele, că suntem la fotbal.

Și că veni vorba de Vlad: a depășit erorile din campionat, presiunea pe care am pus-o noi, mass-media, și unele comentarii răutăcioase de pe Internet. Astfel de meciuri călesc un portar de nici 19 ani și-l fac mai puternic. Probabil că Vlad va mai greși, dar important e să realizeze cât mai multe meciuri de acest gen, cum a fost cel cu Lazio.

Cât despre Budescu, a demonstrat din nou că e un artist, dar putea deveni un fotbalist imens dacă marca la faza în care a driblat totul în careul advers, până și firele de iarbă. Din păcate, n-a avut ce e mai important, finalizarea.

1-0 cu Lazio e un rezultat mare, foarte mare. Dacă el va fi încununat și de o calificare, peste o săptămână, atunci putem spune cu adevărat că Steaua a renăscut din cenușa FCSB-ului.