Președintele dragostei și al nimicului

Publicat: 23-02-2009, 06:40
Actualizat: 23-02-2009, 06:48

În limba engleză, dacă dragoste nu este, nimic este. Ținând scorul la tenis în engleză, cum se face pe toate arenele lumii, zero nu se zice zirău și nici măcar ău, cum comasează americanii cifra cu litera. Se zice love, fifteen love, two sets to love. De ce? Pentru că tenis e de origine franțuzească, nu englezească – tenez! (na! ține!) se striga la jeu de paume, strămoșul cu mănușă în loc de rachetă al tenisului. Iar când un jucător nu aduna niciun punct, se spunea vous avez l’oeuf (aveți oul), adică zero. Dus în Englitera, l’oeuf s-a făcut love.
Președintele Federației Române de Tenis, ce urmează a fi ales azi, nu va fi în niciun caz un președinte al dragostei de aproape. De când cu alegerile de la FRT, insultele, denigrările, lucrăturile, ticăloșiile, ba chiar și glumele fizice se țin lanț pe terenul administrativ al tenisului românesc, ajungând să concureze serios cu nobilul maidan fotbalistic al lui Becali și Dragomir. De parcă foștii jucători ar fi practicat nu sportul alb pe zgură, ci catch-ul în rahat sub ochii câtorva pariori zgribuliți. Mă îndoiesc că ele vor înceta azi. Și atunci, president of love rămâne că va fi președintele nimicului.
Căci ce înseamnă FRT, ce înseamnă establishmentul, sistemul în tenisul românesc? Înseamnă nimic. De ani de zile, FRT se ocupă în principal cu strânsul de bani ca să organizeze meciurile de Cupă Davis ale echipei României, rugându-se la toți sfinții să nu aibă Andrei Pavel și, de la un timp, Victor Hănescu vreo problemă fizică. Mai suntem încă în lumea bună a tenisului mondial datorită lui Pavel. Dar Pavel nu e un produs al tenisului românesc. Dacă n-ar fi plecat la timp în Germania, constănțeanul ar fi fost și el un jucător de duzină, zbătânduâ€‘se în cel mai bun caz între locurile 100 și 200 ATP. Cum sunt toți ceilalți băieți ai noștri, mai puțin Hănescu. Care nici el nu e produs de federație. Victor s-a chinuit literalmente, ani de zile, împreună cu antrenorul său, Firicel Tomai, și câțiva apropiați ca să ajungă la 27 de ani să câștige un turneu ATP de rang trei. Nu e puțin, e enorm pentru un jucător care s-a făcut singur.
La fete s-ar părea că stăm mai bine: Sorana Cârstea, locul 38, Monica Niculescu, 48, Edina Gallovits, 67, Raluca Olaru, 127. Dar le-am văzut jucând pe Sorana, pe Raluca, pe Monica chiar recent, la Paris, împotriva lui Mauresmo. Să dea Dumnezeu să greșesc, dar niciuna dintre aceste tinere jucătoare nu cred că va câștiga vreodată un Grand Slam, nici măcar un Master Series sau că va ajunge în Top 10! Lovituri au, reverul cu două mâini, forehandul, merge și serviciul. Sorana e și drăguță. Ce nu au însă, fie-mi iertată expresia, stimați cititori, nu au față. Față de mari campioane. Exact ca băieții, Crivoi, Cruciat, Ungur, Moraru sau Ioniță. Adrian Ungur, de pildă, e un talent uriaș ca lovituri, dar nu bate mai jos de locul 228, pentru că nici el nu are față. Dar ce-ar fi fața? Păi, fizicul și psihicul.
Mai întâi, fizicul. Am stat nopțile recent să văd și să revăd mari meciuri din anii ’60 și ’70, Santana – Ralston, Laver – Ashe, Court – Jean King, Năstase – Smith. Până acum trăiam cu nostalgia tenisului frumos de atunci, distrus de cel de astăzi. Vreau să vă spun, stimați iubitori ai tenisului, că acele superfinale de Wimbledon și US Open aproape m-au plictisit. Viteza, forța, flexibilitatea, chiar tehnica puse în joc pe atunci mi se par dureros de modeste în comparație cu ce vedem azi. Marii campioni ai trecutului arată acum incredibil de lenți, chiar statici, rigizi, lipsiți de forță, cu o tehnică valabilă doar la o viteză redusă a mingii. Și asta nu doar din pricina rachetelor din lemn Dunlop sau Wilson. Numărul 1.000 mondial de azi l-ar face pulbere pe un Rod Laver în vârf de carieră.
Să ne uităm deci la Crivoi, Cruciat sau Ioniță: lipsiți de fibră, musculatură slăbuță, mobilitate insuficientă, viteză și rezistență așijderea. Acești băieți pur și simplu n-au fost preparați fizic în mod profesionist atunci când trebuia. Și să ne uităm și la Djokovici sau Tsonga, tot niște băieți, pe care tocmai i-am văzut la Marsilia într-o luptă superbă. Sau la Gael Monfils, ca să nu mai vorbim de Nadal. Andy Murray, dacă se dezbracă, arată o fibră de te sperii. Federer are o musculatură a spatelui fabuloasă, în ciuda aspectului său de domnișor. Davidenko sau Simon, mai firavi, posedă o regularitate tehnică în regim de mare viteză și o rezistență remarcabile. În ceea ce privește fetele, e suficient să ni le aducem în fața ochilor pe Serena Williams, Amelie Mauresmo, Jelena Iankovici, Zvonareva, Șarapova, Dementieva, Ivanovici – dacă-ți dau una, te fură somnul. Astăzi, tenisul începe de la nivelul condiției fizice: n-o ai, nu contezi, oricât de „mânaci” ai fi. Iată de ce unii băieți și unele fete câștigă turnee ATP după ce trec de
17-18 ani, iar alții se mulțumesc pe viață cu titluri la juniori.
În tenisul românesc, școala de preparare fizică este love, adică zero, sau nula na nula, dacă e să ne gândim cu invidie la explozia bulgarului de 17 ani, Dimitrov.
Apoi psihicul.
Scoțându-i din discuție pe Năstase și Țiriac, singurul jucător român de mare performanță capabil să câștige și când nu e în formă, capabil să se scoată din „găleată”, remontând de la scoruri criminale, capabil să gestioneze cu sânge rece momentele critice ale unui meci, să reziste nervos și la trei nețuri bune date la rând de adversar, cel care când pierde îți dă senzația că data viitoare va câștiga, pe când ceilalți când câștigă te fac să te întrebi dacă asta li se va mai întâmpla curând, este „neamțul” Andrei Pavel. Restul sunt și mai fragili psihic decât fizic. Niciunul nu are în privire lucirea aceea rece, câinoasă și sigură care îi spune adversarului „orice ai face, tot nu poți să mă bați”. De nenumărate ori i-am văzut pe dragii noștri băieți crispați, blocați, pierzându-și încrederea după câte un set jucat bine, doborâți de adevărate atacuri de panică, poticnindu-se la un pas de victorie din teama de ea. Dacă s-ar organiza un campionat mondial de bătut mingea la încălzire sau de meciuri amicale, ar fi sus de tot. Și asta pentru că au un precar antrenament psihic, mușchiul creierului le e în stare de contracții puține și slabe. Astăzi, tenisul fără pregătire psihică specială, adică educarea încrederii, tehnici de concentrare, de acceptare și estompare mentală a greșelilor, parare și preluare a deciziilor arbitrilor sau reacțiilor publicului, metode de a juca bine sub tensiune, te trimite de la locul 150 în sus. În tenisul românesc, școala de preparare psihică este love, adică multă dragoste.
Și mai e ceva ce compune fața jucătorului: dorința de a realiza lucruri cu adevărat mari. Și ea lipsește pe meleagurile noastre: apare mai degrabă speranța, întreținută de cei din jur, care au investit, uneori cu greutăți mari, în el, de a câștiga niște bani cât mai repede. Dacă visezi cu sete să câștigi Wimbledonul, ai șanse mici ca asta să se întâmple, dacă nici nu-ți pui problema, șansa e love.
Aceasta e starea tenisului românesc în momentul în care Andrei Pavel e la final de carieră, criza mușcă și din puținii bani care se mai băgau prin găurile fileului și la FRT au loc alegeri. Ceea ce nu înseamnă că e de disprețuit munca depusă de conducătorii de cluburi private, dimpotrivă, în condițiile date au realizat unele performanțe peste așteptări. Însă noua conducere pe care și-o vor alege trebuie să fie lucidă și sinceră cu sine și cu ceilalți: orice program serios de ridicare a tenisului românesc, început mâine, nu va da rezultate decât peste ani buni. Minuni nu există, gloria pe care ai avut-o ca jucător e de prea puțin folos ca organizator și administrator, personajele providențiale, chiar și un Năstase sau Țiriac, nu reprezintă o soluție pe termen lung. Singura soluție viabilă în acest meci de 4 seturi din 7 este munca grea și tenace. Și înțelegerea faptului că, dacă în jocul de tenis ești mai mereu singur pe teren, facerea tenisului este un sport de echipă.