„Așa a venit prima noastră calificare la Masters, calificare care ne-a adus locul doi la final, după un an în care am avut de toate: un start bun, dar nu suficient pentru așteptările noastre, o decizie riscantă, dar inspirată, primul nostru titlu de Masters Series 1000 – la Madrid, o nouă semifinală la un turneu de Grand Slam (chiar pe iarba care mi-a adus cele mai mari rezultate la juniori) , intrarea în primii 10 jucători de dublu ai lumii. Un an cu urcușuri și coborâșuri care s-a încheiat cu transformarea unui vis în realitate, un nou sfârșit de an în care putem spune multumiți ‘acest an a fost cel mai bun de până acum‘. Un an care ne dă energie și o motivație în plus pentru următorul an: să devin cât mai bun, cât mai complet ca jucător, să aduc noutăți în jocul meu – sunt lucruri la care voi lucra în perioada de pregătire ce urmează după vacanța în care tocmai am plecat”.
Florin Mergea a ales un mod inedit de a face bilanțul lui 2015, sezon care i-a adus patru victorii, cu doi parteneri diferiți în fața celor mai titrați jucători din tenisul de dublu – Mike și Bob Bryan și un sprint de opt luni alături de Rohan Bopanna spre prima ediție a Turneului Campionilor jucată în carieră, printr-o postare tip jurnal, pe Facebook. Craioveanul de 30 de ani a plecat de la Londra direct pe continentul nord-american, în vacanță, mergând de la New York, în Canada, acolo unde se pregătește să îl susțină pe Lucian Bute.
Ultimele trei luni din circuit au fost pline de emoții și momente de cumpănă pentru Florin Mergea, partenera sa de viață Daiana și partenerul din teren, Rohan Bopanna. „Dodo” povestește în ritm alert, fiind încă puternic ancorat în tot ce a însemnat Road to London, ca într-un jurnal intim, pe care de data asta a ales să-l deschidă pentru toți împătimiții sportului alb.
US Open 2015, ziua meciului de dublu mixt, primul tur. „Îi spusesem Alexandrei de când hotărâsem să jucăm împreună că am o durere la antebraț de câteva săptămâni si nu voi forța dacă mă va supăra ceva în ziua meciului. Nu știam însă că urma să fie atât de rău în meci. La încălzire, înainte de meci, simt durere la serviciu. Era ceva normal, era acolo de la Washington, mă gândeam că se va încălzi și durerea se va duce ușor, ușor. Însă astăzi e diferit, simt o durere atroce când lovesc forehand-ul. La început, adversarii (n.r. – perechea australiană Gavrilova / Peers) forțează mai mult pe rever, se feresc de dreapta mea, însă nu le ia mult să-și dea seama că am o mare problemă acolo. Ies de pe teren și mă duc direct la doctor. Îmi spune același lucru pe care îl mai auzisem și la Washington: probabil început de epicondilită medială (‘golf elbow’), structura osoasă normală, fără rupturi, nervul neafectat. Nu era așa rău – mă gândeam. îmi spune că am nevoie de pauză după US Open și că durerea va fi acolo o perioadă destul de lungă de timp, dar așa cum nu va fi sărbătoare într-o zi în care nu va fi deloc durere, nu va fi nici tragedie într-o zi proastă, în care durerea va fi destul de mare, cum era astăzi”.
Sferturi la US Open, pe tabloul de dublu: după o revenire puternică în optimi, impusă de cedarea primului set la tiebreak în fața perechii cap de serie numărul nouă a tabloului, finalizată cu un succes cu 6-7(4), 6-4, 6-3 în fața cuplului Nestor / Roger-Vasselin, Florin Mergea și Rohan Bopanna (favoriți șase) porneau cu prima șansă în fața unei echipe nou-formate. Partenerul alături de care „Dodo” începea sezonul 2015, Dominic Inglot, forma acum echipă cu Robert Lindstedt, iar cei doi au debutat la New York cu o victorie-surpriză în fața perechii cotate cu șansa a doua la trofeu, Dodig / Melo. „Zi foarte proastă pentru mine.. Trist că am pierdut, dar în același timp ușurat că am terminat cu tenisul pentru o perioadă. Mă gândesc că am două săptămâni de pauză în care mâna mea se va recupera, iar apoi pot să încep antrenamentul pentru circuitul asiatic”. Mergea și Bopanna au pierdut duelul din sferturi 6-7(2), 3-6.
Lupta contra-cronometru pentru recuperare și deadline-ul ratat pentru circuitul asiatic. „Ne întoarcem în țară, urmează o perioadă cu tratamente și exerciții de recuperare în fiecare zi, dar durerea nu dispare, din contră, parcă e din ce în ce mai supărătoare… Activitățile zilnice obișnuite îmi provoacă durere și le evit complet (să deschid o ușă, să car o pungă de cumpărături, etc). Schimbăm complet dieta, eliminăm orice produce sau întreține inflamația în corp. Dar parcă nimic nu funcționează. Durerea e tot acolo, nu este nici mai bine, nici mai rău.
Mai este o săptămână până la Beijing și tot amânăm momentul în care o să pun din nou mâna pe rachetă. Cu o zi înainte să plecăm spre Beijing, vorbesc cu Rohan la telefon și hotărâm că nu are sens să vin în Asia. Mâna nu era refăcută, nu atinsesem racheta de trei săptămâni. Șansele erau minime ca noi să facem un rezultat acolo, în schimb foarte mari ca starea mea să se agraveze și apoi să avem presiune la ultimele trei turnee din Europa”.
Încep pregătirea fizică intens, continuăm exercițiile speciale pentru antebraț. Tenisul îl lăsăm pentru ultima săptămână. Durerea parcă începe să dispară”.
Efortul final și o dilemă: „Șase zile până să plecăm spre Viena, cinci săptămâni de la ultimul meci jucat. Este ziua cea mare, prima zi de antrenament de tenis. Antrenament este mult spus, Daiana îmi aruncă mingi din coș foarte încet, precum le arunci mingea copiilor, la inițiere. Începem cu reverul – este bine, nu simt nimic. Dar când trecem la dreapta, durerea reapare. Ne oprim. Ne uităm unul la altul – să mai continuăm? Ne-au spus medicii că va fi durere la început, dar să forțăm? E ceva nou, nu știu care mi-e limita: se va agrava sau se va încălzi și va fi mai bine? Să forțăm pentru calificarea la Londra, sau să nu riscăm începutul anului 2016? Continuăm pentru încă zece minute, după care ne oprim.
Zilele următoare sunt cam la fel: să servesc sau să dau voleul de dreapta îmi este încă imposibil. Se apropie plecarea noastră la primul turneu, cu o mie de gânduri, întrebări, incertitudine, emoție, nerăbdare, neputință, frustrare. Deși am pierdut atâtea săptămâni, încă suntem într-o poziție bună pentru Londra, echipele de după noi sunt la o diferență considerabilă de puncte”.
Decizia și revenirea în luptă: „Plecăm la Viena fără să știm exact dacă voi putea juca. Antrenamentele pe care le făcusem în ultimele zile nu aveau nimic de-a face cu intensitatea unui meci. În sfârșit, ziua meciului. După atâtea săptămâni, abia aștept să intru în teren. Mâna este neașteptat de bine, pot să lovesc aproape orice lovitură fără durere. Însă corpul simte altceva. încearcă să protejeze acea parte compensând cu partea opusă a antebrațului..mișcările devin sacadate, deși lupt să las mâna cât mai relaxată. Să las încheietura moale la serviciu este imposibil, parcă am o stinghie în loc de braț, nu am simțit asta niciodată. În setul doi și super tie-break începe să fie mai bine, însă pierdem meciul”.
Reacția ciudată a organismului și tentația renunțării: „După meci nu simt nicio durere în partea medială a cotului (ciudat), însă partea laterală este extrem de dureroasă și umflată -parcă aveam o minge de tenis acolo. Nimeni nu știe exact care este cauza. Vreau să mergem acasă, nu are sens să mai continuăm, suntem atât de obosiți mental.
Hotărâm să mai rămânem câteva zile, să vedem ce se întâmplă. Vorbisem la Paris să mă vadă un doctor foarte bun, specialist în astfel de probleme. Diagnosticul nu era clar, nimeni nu putea să-mi spună exact ce am, simptomele nu erau clare. După două zile umflătura dispare și durerea odată cu ea”.
Paris, orașul tuturor răspunsurilor. „La Basel e mult mai bine, însă pierdem meciul – meci pe care ar fi trebuit să îl câștigăm. Nu îmi vine deloc în ajutor această înfrângere (mental). Abia așteptam să ajungem la Paris, măcar să știm exact care este problema și ce este de făcut. Și o veste rea este mai bună decât incertitudinea”.
„Aici primim prima veste bună din ultimele trei luni. Nu este golf elbow, nu risc să rup nimic jucând, este o ruptură mică undeva în profunzime, între mușchi și tendon. Există și o parte negativă: nimeni nu-mi poate spune dacă durerea va trece într-o săptămână sau în doi ani, vor fi zile mai bune și zile mai rele. Ni s-a luat o stâncă de pe inimă în acel moment, ne venea să strigăm de bucurie. Îmi vine să mă duc să stau cinci ore pe teren, dar încă trebuie să fiu prudent, să nu forțez mai mult decât e nevoie: mâna mea nu e vindecată. Mă limitez la două ore pe terenul de tenis, dar nimeni nu mă împiedică să stau cinci ore în sala de gimnastică. Vreau să ajungem la Londra! Merităm asta, locul nostru este acolo și suntem atât de aproape. Câștigăm primul meci, joc foarte bine în sfârșit, după atâtea luni, însă pierdem următorul meci și calificarea noastră ajunge să depindă de rezultatul echipei Pospisil / Sock”.
Emoțiile de a fi la mâna rivalilor: „Urmărim fiecare meci al lor – parcă cineva vrea ca ei să câștige. În aproape toate meciurile, erau conduși și cumva câștigau. Pospisil tocmai în săptămâna aia prindea cea mai bună formă la serviciu, era intangibil. Nu aveam cum să nu simt că este nedrept ca ei să se califice”
Titlul decis în super tiebreak și vestea bună venită de la Paris: „10-5 Dodig / Melo!!!! Nu ne vine să credem, mergem la Londra. Și nu ca rezervă!. Eeste momentul la care am visat de când am revenit în circuit, de când am venit acum doi ani la Londra, la ATP University chiar în timpul finalei dintre Marrero / Verdasco și frații Bryan. Stăteam sus în lounge și urmăream finala. Eram 80 în clasament atunci. Am întrebat-o pe Daiana ‘ajugem și noi aici?’ . ‘Sigur că da! De ce am pornit la drum dacă nu pentru asta?!’ mi-a răspuns fără nicio urmă de îndoială”.
Bucla s-a închis pentru Florin Mergea, cel care a atins un nou punct de maxim. Jucător în echipă pe teren, „Dodo” nu a fost singur nici În afara terenului și craioveanul accentuează acest lucru. Ca la o ceremonie de Oscar, finalul aparține mulțumirilor: „Nu aș fi putut face nimic din toate acestea fără Daiana (my better half:). Eu sunt cel care este în teren și ține racheta în mână, însă trofeele sunt ale noastre. Și ale celor care au crezut în noi: Dan Tudorache, care a avut grijă ca pregătirea mea fizică să fie la cel mai ridicat nivel, să fiu apt de cel mai bun tenis al meu indiferent de zi; Florin Mihalache a fost acolo lângă noi și la ora 12 noaptea să aibă grijă să jucăm fără vreo problemă fizică; Alex și Raluca Pop-Moldovan, deși nu au fost cu noi decât la puține turnee, ne-au susținut necondiționat; Cornel Marola ne-a sute.sținut necondiționat cu orice am avut nevoie și este și cel mai bun partener de FIFA și CoD; echipa McCartney Sports, Raimund Carl și Gilbert Schaller, pentru tot ce înseamnă sponsori și sfaturi tehnice; domn Ion Țiriac și Claus Marten au susținut revenirea mea în echipa Adidas; Seth McKinley și Babolat m-au susținut fără ezitare. Le mulțumesc tuturor celor care au crezut în noi chiar și atunci când am stat departe de terenul de tenis – sunteți putini, dar mereu aproape de noi și nu în ultimul rând, celor ce ne urmăresc, ne susțin, ne transmit felicitări atunci când câștigăm și mesaje de încurajare după înfrângeri”.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER