Editorial CTP! Nevoia de Nadal

Tot felul de cretineţi sau aşa-zişi iubitori ai tenisului sau aşa-zişi fani Federer abia îşi mai încap în piele de bucurie: ai văzut, ţi-am spus eu că Nadal o să cadă în nas, nu se putea să nu se rupă pe undeva la cum juca, are genunchii varză, e terminat, vine iar Federer pe locul întâi. Acesta e un simţământ puternic: rivalul favoritului tău să-şi frângă gâtul dacă se poate, e foarte bine, e ca o victorie personală. Maxima lui exprimare în tenis s-a petrecut în 1993, când un neamţ a înţepat-o cu un cuţit pe Monika Seles pentru că nu mai suporta înfrângerile lui Steffi Graf în faţa explozivei jucătoare ex-iugoslave.

În România zilelor noastre fenomenul depăşeşte sportul: unul dintre sentimentele cele mai sincere şi curate de pe la noi e bucuria pe care ţi-o dă calea liberă obţinută prin nenorocirea altuia. Sunt prea mulţi cei care, atunci când cineva le stă în cale, când îi calcă pe nervi, când îi înfrânge în confruntările directe, îşi doresc să-l vadă pe respectivul dat afară, ajuns la sapă de lemn, damblagiu, schilod, mort. E uimitor câţi români visează nenorocirea şi moartea altora din interes personal: o statistică a bileţelelor puse în altarul bisericii, la icoana Maicii Domnului, ar da rezultate teribile: de mii de ori „să moară Geta şi să se întoarcă Nelu la mine”, „să crape ăl bătrân şi să-mi lase casa”, „Doamne, dă-i o boală grea lui Ionescu, să pot să avansez şi eu în schemă”. Dacă Cel de Sus ar da curs tuturor acestor solicitări, ar fi genocid pe teritoriul întregii ţări.

Până la ora când scriu, Roger Federer n-a declarat nimic oficial în legătură cu retragerea lui Rafael Nadal, nr. 1 mondial şi campion en-titre, de la Wimbledon. Dar, cu siguranţă, Roger nu se bucură ca fanii lui pârâţi din România. Prinţul elveţian ştie ce înseamnă Nadal pentru tenisul mondial şi ce înseamnă Nadal pentru Roger Federer, jucătorul nr. 1 al tuturor timpurilor. Fără Nadal, care i-a stat în cale ca o stâncă, Federer n-ar fi ajuns poate la dramatismul şi strălucirea jocului său din ultimii ani, culminând cu câştigarea Roland Garrosului. Fără Nadal, atâtea şi atâtea partide epopeice, urmărite cu sufletul la gură ore în şir, n-ar fi existat. Mărind suprafaţa de joc activă cu câţiva metri buni, datorită condiţiei fizice nemaivăzute şi voinţei lui uneori supraomeneşti cu care a retrimis în teren mingi pierdute decenii de-a rândul, Nadal forţează apariţia unor jucători care să-l poată învinge lovind mai iute şi mai tare şi duce tenisul înainte. E un motiv să-l dispreţuieşti pentru că a făcut asta cu preţul genunchilor săi?

Momentul critic pentru „Rafala” Nadal cred că a fost întâlnirea cu Novak Djokovici din semifinala de la Madrid. Doar comentând meciul din studio eram istovit după cele 3 seturi întinse pe 4 ore, cu victoria trecând de nenumărate ori de la sârb la spaniol şi invers, până în ultima clipă. Ce să mai spui de Nadal, câştigător al unui meci pe care scria Djiokovici, depăşind însă linia roşie a rezistenţei umane, dus de voinţă mai departe decât de trup?

Am fost şi rămân un îndrăgostit de Federer. Şi tocmai de aceea, dacă aş fi credincios, m-aş ruga pentru sănătatea lui Rafael Nadal.