Editorial Cristian Tudor Popescu: "Zomby Murray"

• 
• 

- 2 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Aşa trebuie să-i fi spus copiii din cartier, Zomby. În engleză, zombi(e) înseamnă şi mort-viu, şi om care abia se mişcă.

Lung, slab şi palid, lent şi agil în acelaşi timp, fibră strong sub apariţia fragilă, mişcându-se ca printr-o apă din vis, dar capabil să ţâşnească fulgerător în acţiune. „M-am speriat. Credeam că Andy o să moară pe teren”, spunea Nikolai Davidenko după semifinala Mastersului câştigată uşor în faţa lui Andy Murray anul trecut la Şanhai. Am văzut atunci un Andy Zomby livid de oboseala ultimului meci din grupă, cu Federer, meci pe care n-avea nevoie să-l câştige, era deja calificat, şi totuşi a stors din el ultimul strop de energie pentru a-l bate pe marele elveţian. Era semnul lui Andy pentru ce urma să se întâmple anul acesta.

Tulburător spectacol să-l vezi pe nr. 8 mondial, alt Andy, Roddick, un „măciucar” care omoară vrabia din zbor cu serviciul şi cu lovitura de dreapta, dus de zgardă spre înfrângere (6-4, 6-2) ca un amator entuziast în finala ditamai Qatar Openului de 1.110.250$. Ca să nu mai vorbim de noua victorie a lui Murray în faţa lui Federer în semifinala aceluiaşi turneu încheiat sâmbătă la Doha. Zomby Murray nu e doar un nou jucător superperformant în circuitul ATP. Ca şi Federer, Nadal sau, pe vremuri, Bjorn Borg, el vine de acasă cu tenisul lui propriu şi personal. Există jucători care ştiu să se relaxeze între meciuri. Există jucători care ştiu să se relaxeze între ghemuri, când stau pe bancă, lucru foarte important. Există mari jucători, ca John McEnroe sau Novak Djokovici, care se destind foarte bine între puncte, pentru a exploda apoi într-un serviciu devastator. Andy Murray este primul mare jucător pe care îl văd relaxându-se perfect între lovituri. Imediat după ce mingea i-a plecat din rachetă, tot corpul scoţianului se destinde, totul devine relaxat-elastic în alura lui, pare că ghemul s-a terminat şi el e gata s-o ia spre bancă. Când pleacă spre mingea următoare o face „de pe loc”, fără elan aparent, fără icnet şi crispare. Când serveşte, în clipa suspendată a mingii imobile sus, în faţa ochilor, şi a corpului pe punctul de a pleca în faţă, Murray pare că vrea să se culce sau să facă plajă. Uriaşă deosebire faţă de Nadal, de pildă. Spaniolul pleacă la minge ca un taur, te miri că nu sare praf şi din terenul de ciment sau plastic. De când intră pe teren, e ca pe arcuri, tot timpul încordat, adunat, perforându-şi adversarul cu privirea. Zomby Murray se uită prin şi peste adversar, de parcă i-ar spune, ca un killer uşor plictisit, „cu tine termin curând, mă gândesc deja la meciul următor”. În acele momente seamănă cu un alt mare roşcovan palid al tenisului, Rod Laver.

Soluţiile sunt puţine în faţa strategului Murray. Aidoma lui Borg, el instituie pe teren o adevărată zonă-tampon peste care e foarte greu de trecut. În schimburile de pe fundul terenului, Zomby e zid, imperturbabil şi imbatabil. Trimite mingea de oricâte ori e nevoie, nu foarte tare, dar adânc şi plasat, n-ai cum să-i faci punct şi te apucă nervii. Dacă încerci să vii peste el, la fileu, te aşteaptă un passing ca din puşcă cu lunetă, Murray n-are nevoie decât de o „gaură” de câţiva centimetri stânga sau dreapta ca să te treacă. După ce ţi-o furi dezolant de câteva ori, te hotărăşti să rămâi în spate şi să vezi ce s-o mai întâmpla. Se întâmplă o scurtă scoasă „din buzunar” şi îngropată la un metru de fileu care te scoate din minţi. Şi Zomby continuă să se uite absent, prin tine…

Murray funcţionează ca un computer-tomograf. Identifică punctele slabe ale adversarului şi îşi reconfigurează jocul spre ele cu o precizie şi o răbdare de Transformer diabolic. Urmărind înregistrarea meciului după ce a fost bătut de Andy, orice jucător poate să-şi facă inventarul hibelor ca la doctor.

Federer înseamnă talent pur, mozartian, în tenis. Nadal e triumful forţei lucrate cu trudă şi al voinţei la limitele omenescului. Lovitura cea mai bună a lui Murray e capul. Tot ce-am scris în acest comentariu poate fi închis cu o constatare simplă: Zomby Murray este o inteligenţă care face onoare sportului în aceste vremuri ale muşchiului gonflat şi dopingului bine camuflat.

Iar 2009 este anul unu al epocii Murray.

"Murray este o inteligenţă care face onoare sportului" - Cristian Tudor Popescu