‘Capul RIDICAT, sabia o-ndoaie” #LuptăcaSimona

Călători, istorici și cronicari au descris mereu, în termeni duri, ROMÂNUL. Generalizat, românul era un amestec de pasivitate, supunere, lene, încredere în superstiții și, prin excelență, un fatalist. „Ceea ce știu ei este că trebuie să muncească, să plătească, să sufere și să tacă. Românii moștenesc din tată-n fiu o resemnare mută care se schimbă în apatie”, scria un călător francez pe nume Xavier Marmier, potrivit unei cercetări marca Adevărul.

„Au dobândit chiar și credința că sunt slabi”, completa englezul Thomas Thornton. „Timizi și josnici”, ne numea contele de Salaberry, vizitator al Țării Românești în 1820. Francezul Charles Pertusier completa tabloul: „Nu găsești, la români, nicio energie, nici cea mai slabă scânteie de însușiri războinice”. Trei dintre cele patru mari mituri ale românilor sunt mărturii ale non-acțiunii și resemnării în fața sorții: ce face ciobănașul în fața morții, când află despre complotul celorlalți doi? Se resemnează în fața destinului și a morții. Ce face meșterul pentru a împlini voia domnitorului: acceptă sacrifiul suprem și se resemnează.

Până și mitul zburătorului, emisarul dragostei, este unul aducător de durere. Ce fac tinerele fecioare? Nimic. Îndură și se resemnează.

Simona Halep a învățat România să creadă. S-a lepădat de pasivitate la 3-6 și 1-5 în sfertul de finală de la Roland Garros, cu Elina Svitolina, jucat miercuri, 7 iunie 2017.

Pentru că, se știe, ‘Capul RIDICAT, sabia o-ndoaie”. Simona s-a așezat pe bancă, la 2-5, și s-a descătușat. A început să țintească liniile. A decis să schimbe ceva. Și ne-a arătat și nouă că se poate. Se poate să crezi și să aduci apă pentru a stinge focul, nu după ce s-a stins. Românca a reușit. Pentru că românul poate.

În 2010, dârzul Novak Djokovic închidea ochii la mingea de meci avută de maestrul Federer, la 4-5 în decisiv. Închidea ochii pentru un forehand de totul sau nimic, de înfrângere sau speranță. Simona Halep nu a închis ochii în tiebreak-ul setului doi, când Svitolina a avut minge de meci. A ținut ochii deschiși, dar a jucat punctul cu un curaj nebun. Atac în lung de linie pe dreapta adversarei, apoi în partea opusă a terenului, pe rever și minge câștigătoare în lung de linie, în spațiul lăsat liber de ucraineancă.

Revenirea aproape ireală a Simonei Halep în meciul din „sferturile” de la Roland Garros inspiră românii, exact așa cum a făcut-o Doroftei după cea dintâi izbândă cu Raul Horacio Balbi, o luptă care l-a lăsat cu fața tumefiată.

Lupta Simonei ne aduce aminte că, în 1972, România nu ar fi avut medalie olimpică la caiac-canoe dacă Ivan Patzaichin nu ar fi luptat chiar și cu pagaia ruptă în semifinale. Dar, dacă lupți până la capăt, poți învinge. Vei învinge, chiar și „against all odds”.

Simona ne învată să nu renunțăm. Să nu renunți – tu, copil în sala de antrenament.

Tu – student care nu vezi următorul pas. Tu – tănăr care ai găsit o ușă închisă. Tu – cel care faci și refaci calculele și nu ieși pe zero. Să nu renunți! Să nu capitulezi!
Simona o transmite mai apăsat ca marele Winston Churchill. A făcut-o cu o gleznă ciuruită: un ligament sucit, cu fisură. „Celelalte două ligamente, mai puternice, mai importante, o să-l protejeze. Mă voi baza pe ele”, spunea Simona la început de turneu.

Simona nu a crezut că poate fi „stop joc”. Și ne-a învățat pe toți, joi, că eșuezi doar atunci când crezi că este destinul tău să eșuezi.
 
Te ÎNTRECI LA MAL, române! Ne-a învățat Simona!