De o intervenţie cu celule Stem făcută la clinica din Beijing se leagă speranţele Andreei Chelaru pentru o viaţă mai bună

• 
• 
• 

- 3 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Pentru sportive, Olimpiada începe peste câteva zile. Pentru câţiva români suferinzi, tot atunci va începe Olimpiada lor. A vieţii. ProSport a vizitat zilele trecute celebra clinică particulară din Beijing a doctorului Huang Hongyun. Cel mai performant loc din lume, după mulţi chiar unicul, unde se realizează cu succes transplantul de măduvă şi implantul de celule Stem. Practic, locul unde li se redă oamenilor speranţa la viaţă, de a merge sau de a se putea mişca. „Beijing Xishan Institute for Neuroregeneration and Functional Recovery”, aşa sună denumirea clinicii, care se află undeva lângă Marele Zid, la vreo 50 de kilometri în afara oraşului. Taximetristul pare mirat când îi spun unde trebuie să ajungem, dar se conformează şi porneşte un drum care durează aproape o oră. Mă aşteptam să găsesc un spital ultramodern, de sticlă, dat fiind notorietatea mondială de care se bucură clinica, dar descopăr o clădire veche, în stil pur chinezesc, cu acele acoperişuri tipice. Amplasată într-un parc verde, ca Grădina Botanică, dar păzită ca o fortăreaţă. Nu poţi intra decât dacă te invită un pacient şi doar după ce un poliţist îţi trece toate datele pe un tabel, unde apoi trebuie să semnezi şi să treci singur ora la care te obligi să părăseşti clinica. Este şi normal să fie aşa, aici chinezii păzesc nişte secrete care revoluţionează medicina mondială şi care de multe ori, fac miracole.

Aici, în această clinică se află de câteva zile o fostă speranţă a gimnasticii româneşti, paralizată, care îşi leagă de operaţie ultimele speranțe de a-şi mai putea mişca mâinile sau picioarele. Se numeşte Andreea Chelaru şi cazul ei a făcut vâlvă la vremea respectivă, când s-a accidentat.

O săritură i-a pecetluit destinul

Era o zi de toamnă, în 1999, pe 15 septembrie, iar Andreea avea numai 14 ani. Braşoveancă, fusese dată de părinţi la clubul din Oneşti, acolo de unde a plecat şi Nadia, în speranţa că poate şi ea i-ar putea urma destinul strălucit. N-a fost să fie. Ba mai mult, soarta i-a fost complet ostilă, aducând-o în situaţia de pierde tot ce înseamnă copilărie. În acea zi, de 15 septembrie, când copiii încep şcoala, Andreea se pregătea intens pentru apropiatele Campionate Naţionale. A încercat la sărituri o dificilă Tsukahara, dar antrenorul n-a fost lângă ea să o asiste. A ezitat, s-a rotit în aer şi a căzut în cap. Trosnetul oaselor, acel pârâit sinistru, s-a auzit rece şi sec în sală, dându-le fiori antrenorilor, care au înţeles ce s-a întâmplat. Andreea a rămas pe saltea paralizată, fără să se mai mişte. A fost dusă la spitalul din Oneşti, apoi plimbată pe drumuri, până la cel din Iaşi. Aici, fără să o examineze prea mult, medicii au operat-o, dar intervenţia a fost un eşec. „Mai mult rău i-a făcut acea operaţie. Nici nu putea sta în căruţ, ameţea, a trebuit s-o ducem la Buucreşti, pentru altă operaţie, noroc cu Anca Grigoraş, care ne-a ajutat foarte mult“, spune doamna Chelaru. După a doua intervenţie, Andreea a putut să-şi mişte doar braţele, dar până la încheieturi, mâinile deloc. Şi este paralizată de la brâu în jos. De nouă ani.

Clinica în care se nasc speranţele

Ultimele ei speranţe, poate nu de a mai putea merge, pentru că este realistă, dar măcar pentru a-şi putea mişca mâinile, pentru a putea scrie, se leagă de clinica unde acum este în aşteptarea operaţiei. Aşezată în căruciorul ei cu rotile, Andreea nu pare marcată de ce este în jurul ei, deşi nici cel mai dur om nu poate să rămână insensibil. Etajul doi, unde se află salonul ei, este ocupat numai de oameni paralizaţi. Stau cu uşile deschise, parcă pentru a mai putea absorbi de la lumea din exterior viaţă, mişcare... Printre ei, mulţi români, vreo şase - şapte, dar şi francezi, italieni, americani... Oameni care şi-au permis să plătească aproape 25.000 de dolari, cât costă dificila operaţie. În capătul culoarului, o sală de mese, unde pacienţii au mereu la dispoziţie sucuri, bere, cafea, apoi o sală de recuperare, dotată destul de sărac şi o cameră cu două calculatoare conectate la internet. Pe o etajeră, văd suveniruri de artizanat din România, semn că românii au trecut pe aici. Condiţiile nu par cine ştie ce, fiind mai degrabă modeste, dar lumea nu vine aici să stea ca la un hotel de cinci stele, ci să se vindece. Pe un perete, stă scris mare, ironie a sorţii, mesajul „Have a good time“, care ,pentru oamenii de aici, nu va mai avea niciodată acelaşi înţeles ca pentru noi. Trec cu Andreea pe lângă o rezervă în care află că este o româncă. 31 de ani, doctoriţă, lovită cu maşina în intersecţie. Este o legumă, îşi mişcă doar ochii, nu poate nici măcar vorbi. Aflată lângă ea, mama ei, disperată, îmi spune că a lăsat acasă doi copii de 3 şi 5 ani, iar soţul a părăsit-o imediat după ce a paralizat... E greu să îţi stăpâneşti o lacrimă când ai în faţă aşa tablou, care aici, pe etajul doi al clinicii, este de fapt peisajul general, al luptei dintre deznădejde şi speranţă.

25 de mii de dolari costă intervenţia chirurgicală la clinica doctorului Huang