"Pici" cu inimă mare

Larisa Iordache a strâns în jurul ei admiraţia şi interesul întregii lumi a gimnasticii. "Noua Nadia", aşa cum este alintată, micuţa de doar 14 ani a fost vedeta României la Europenele de juniori de la Birmingham, unde a cucerit nu mai puţin de patru medalii (aur la sol, argint la bârnă şi cu echipa, bronz la individual compus). O performanţă care parcă deschide drumul următoarelor visuri de podium, totul adunându-se într-un trofeu simbolic, "Pariul ProSport", care-i revine Larisei.

În sala de la Izvorani, antrenamentul este pe sfârşite. Nimeni nu ţine cont că sunt primele zile ale noului an şi se lucrează la maximum, iar intensitatea pregătirii colorează feţele concentrate ale fetelor. "Nu ai cum să te plictiseşti în sală. Întotdeauna ai ceva de corectat, ai de învăţat, de repetat. Trebuie să te antrenezi cât mai mult şi să atingi perfecţiunea", îşi rezumă propriul crez Larisa Iordache. Ţine cu un braţ protector trofeul primit, în timp ce mâna liberă, albită de praful de magneziu, desenează cercuri pe trambulina de sărituri, transformată în bancă de discuţii.

Fetiţa de pe role pasionată de balet

Povestea ei nu se deosebeşte cu nimic de cea a altor fete care visau să devină Nadia.

Se plimba cu rolele într-un parc din Bucureşti alături de mama ei când a fost remarcată de antrenoarea Mariana Silişteanu de la CSS 7 Dinamo, care i-a propus să vină la gimnastică. "Mama dorea să fac balet, şi la asta mă gândeam şi eu. Eu n-am vrut deloc să merg la gimnastică. Prima dată când am mers la sală la Dinamo, nici nu am intrat, abia a doua oară mi-am făcut curaj", zâmbeşte micuţa de nici un metru şi jumătate. Avea cinci ani şi jumătate şi nicio idee despre ce va urma. La 11 ani făcea deja parte din lotul de junioare de la Oneşti, câştiga primele concursuri şi continua să viseze. "Toate fetele o iubeam pe Nadia. Ziceam ce norocoasă a fost să câştige atâtea medalii şi să fie cea mai bună. Azi ştiu că nu era doar noroc, ci foarte multă muncă, ambiţie şi dorinţă", punctează "Pici".O mână de om, cu idei, gânduri şi dorinţe pe care şi le exprimă direct, sincer, privindu-te în ochi.

"Mi-aţi făcut o surpriză frumoasă"

Larisa frapează prin maturitatea cu care îşi gândeşte viitorul, prin felul în care îşi calculează paşii spre visul de aur. "Se spune că noi, gimnastele, gândim cu doi, trei ani mai mult faţă de cât avem. Sunt aici pentru că vreau să fac ceva pentru viitorul meu şi pentru că vreau să fiu cea mai bună din lume", mărturiseşte, în timp ce ochii mari, căprui, te fixează cu insistenţă.

Seriozitatea cu care vorbeşte despre tot ce înseamnă viaţa în gimnastică, miile de ore de antrenamente, te face să îţi dai seama că totul nu este doar un vis clădit pe câteva vorbe. Mâinile micuţe strâng, inconştient parcă, bucata dreptunghiulară de sticlă transparentă şi câteva urme albe rămân pe trofeul tocmai acordat. "E o surpriză frumoasă, nu mă aşteptam. Mă bucur pentru toată această atenţie", rosteşte încet. În liniştea sălii, timpul se scurge încet, într-o singură direcţie: spre Londra 2012.

În 2010, la Naţionalele României, Larisa a obţinut cele mai mari note din concurs, la bârnă şi la sol, depăşindu-le chiar pe senioarele Ana Porgras şi Diana Chelaru

"Vreau aur la Londra"

Larisa se pregăteşte cu gândul la marea competiţie care va începe peste 566 de zile, în capitala Angliei. Până atunci ia lucrurile treptat, iar primul test pe care îl va da pentru Londra 2012 va fi în acest an, miniolimpiada, Festivalul Olimpic al Tineretului European.

Ai un aparat preferat?
Bârna şi solul. În general îmi plac toate aparatele, iar cel mai mult îmi doresc medalie de aur la individual compus.

Vei împlini vârsta de participare exact înainte de JO. Nu e o aşteptare prea mare?
Nu, deloc. Ceea ce ştiu este că până atunci trebuie să muncesc din greu. Eu sper ca la Londra să fiu o surpriză, celelalte concurente nu vor şti ce pot şi sper să le surprind.

Ce îţi doreşti?
Să urc pe podium la Londra, pe cea mai înaltă treaptă, cu echipa, apoi vreau aurul şi la individual compus, şi o medalie pe aparate.

La Europene a fost un adevărat duel între România şi Rusia...
Da, dar nu mă sperie rusoaicele, chiar mă ambiţionează. Am văzut că Komova e bună, dar de ce nu aş fi şi eu la fel? Prin multă muncă ştiu că pot fi mai bună ca ea.

La 11 ani ai fost la lotul de junioare, la 14 ani eşti la senioare. Nu e cam repede?
Nu ştiu. Pentru mine contează să mă pregătesc cu fete care sunt mai bune decât mine, mă ambiţioneză acest lucru, pentru că îmi doresc şi eu să fac mai mult.

Ce ai învăţat de când te antrenezi cu lotul mare?
Să am mai multă încredere în mine, să apreciez mai bine nivelul la care mă aflu.

Cum este să te pregăteşti cu Bellu şi Bitang?
Te ajută mult să avansezi, te încurajează, îţi dau încredere să faci elemente mai dificile, ceea ce înseamnă mult pentru noi.

Autoevaluare prin scris

Performanţa în sport nu se obţine numai prin muncă susţinută, ci şi prin imaginea corectă pe care sportivul o are despre el. Corectă cu ea însăşi, Larisa ţine un jurnal în care notează aproape zilnic cum evoluează viaţa în sală. "Îmi place să ştiu ce a mers bine într-o zi şi ce nu, să îmi pot da seama cum progresez şi să compar toate aceste lucruri. Mă ajută mult să înţeleg unde greşesc şi cum ar trebui să schimb lucrurile de care nu sunt mulţumită", explică ea.