INTERVIU | Fata cu papion din ringul de box şi poveştile printre rafalele de pumni. Ramona Chirhoc Cobzac a devenit prima femeie-arbitru din România ajunsă la un Mondial de seniori. "Chiar a zburat un pumn prin faţa mea!"

25 sep 2017 1236 afişări Comentează şi tu Box
INTERVIU | Fata cu papion din ringul de box şi poveştile printre rafalele de pumni. Ramona Chirhoc Cobzac a devenit prima femeie-arbitru din România ajunsă la un Mondial de seniori. "Chiar a zburat un pumn prin faţa mea!" România a fost prezentă la Campionatul Mondial de box, de la Hamburg, prin Ramona Chirhoc Cobzac. Foto: arhivă personală 13 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/12206/16737196/1/img-2967.jpg

Este UNICA. Singura arbitră AIBA a României, cu trei stele trecute pe carnetul său. Iar lucrurile s-au aranjat de minune pentru Ramona Cobzac Chirhoc, prima româncă ajunsă în ring, ca arbitru de box. Tocmai şi-a împlinit un vis: a arbitrat la Campionatul Mondial de box, masculin, a doua cea mai importantă competiţie a planetei din portofoliul Federaţiei Internaţionale de Box. Sâmbătă, pe 2 septembrie, Ramona a condus din ring prima dintre cele zece finale mondiale, la semimuscă (46-49 kg).

20 de zile mai târziu, se află acasă, la Timişoara. Şi-a reluat munca de zi cu zi, la o firmă specializată în furnizarea de energie şi gaz natural. Lucrează la birou şi are un program standard, gestionează o bază de date, actualizând-o cu cele mai noi contracte, trasmite oferte clienţilor şi nu numai. Încheie la 17:00 munca, iar la 18:10, ProSport o găseşte cu un telefon, când abia şi-a tras sufletul după ce a urcat treptele spre casă şi s-a făcut comodă. La 38 de ani, te întâmpină cu o voce fresh, plină de entuziasm. Urmează o discuţie despre cea mai frumoasă experienţă din ring pe care a avut-o vreodată, aşa cum va mărturisi Ramona, fata care ştie fiecare regulă a nobilei arte.

"Am arbitrat prima finală - în ring şi mă mândresc cu asta. Pentru finale s-au ales cei mai buni."

Ai revenit recent de la Campionatul Mondial de box, masculin. Cum a fost şi ce înseamnă pentru tine?
Au fost două săptămâni 'wow!', în Hamburg. Pentru noi, ca arbitri, super-importantă competiţia. Olimpiada este cea mai importantă - doar arbitrii foarte, foarte buni ajung la Jocurile Olimpice. Acest Campionat Mondial este puţin sub. Pe o scală de la 1 la 10, competiţia asta ar fi de 9. Iar performanţa este cu atât mai mare cu cât s-a schimbat modalitatea de selecţie a arbitrilor: înainte, fiecare federaţie naţională trimitea arbitrii. Acum, te cheamă forul mondial, AIBA.

Sunt, aşadar, cei mai buni pugilişti, dar şi cei mai buni arbitri....
Da. Sportivii trebuie să se califice. Au boxat la competiţii continentale pentru a ajunge aici. Noi am fost 35 de arbitri, din toată lumea. Eu - una dintre cele trei fete: mai era o arbitră unguroaică şi una din Koreea.


Cei trei protagonişti ai unui meci de box Foto: arhiva personală

Câte meciuri ai arbitrat şi până în ce fază a competiţiei?
Toată competiţia! Sunt zece finale şi, din 35 de arbitri, am fost printre cei zece aleşi pentru finale. Am arbitrat prima finală - în ring şi mă mândresc cu asta. Pentru finale s-au ales cei mai buni.

Se simte că încă ai emoţii când vorbeşti despre finală...
Da! Pentru mine a fost super-wow! România nu a mai avut arbitru la Campionatele Mondiale de când AIBA a început să cheme arbitri. Din păcate, anul ăsta am avut un sportiv calificat, dar nu a venit, pentru că a avut probleme medicale. Deci am fost singura, singura reprezentantă a României.

  • Boxerul român Mihai Nistor (26), care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Rio, şi-a asigurat prezenţa la Mondialele din august, de la Hamburg prin calificarea în faza sferturilor de finală de la Campionatele Europene de la Harkov (Ucraina). Supergreul român nu a putut participa însă la întrecerea mondială, din cauza unei luxaţii. Potrivit unei declaraţii a preşedintelui Federaţiei Române de Box, Vasile Câtea, pentru Dolce Sport, România nu a avut reprezentant la Mondiale pentru prima dată în istorie, luând în considerare retragerea de ultim moment de la ediţia Doha 2017.

A 19-a ediţie a Campionatului Mondial de box a fost găzduită de Alsterdorfer Sporthalle, din Hamburg - cu o capacitate de 4.200 de locuri. "Din start, ştiind unde merg, ce este acolo, entuziasmul era la cote foarte înalte. Şi organizarea a fost super, şi sala. Nemţi! Foarte organizaţi. La preliminarii şi semifinale nu au fost atât de mulţi spectatori, dar la finale, sala a fost plină ochi! Plină-plină", povesteşte Ramona. În acea sală plină-ochi, a arbitrat în total trei finale: prima în ring, alte două la masă. "Este complicat şi la masă. Pentru că hotărăşti soarta unui boxer. De multe ori, meciurile sunt atât de apropiate – îl dai învingător pe unul, dar merită şi celălalt. În ring trebuie să fii foarte atent, trebuie să fii spotan, repede – buf-puf - tu trebuie să spui 'STOP!' Trebuie să le spui rapid boxerilor ce au făcut. E intensitate mare".

 "Noi, arbitrii, nu avem voie să stăm în sală decât înainte de meciul nostru. Când se apropie confruntarea, ne scot pe toţi cei şase arbitri – cinci la masă, unul în ring – ne duc frumos şi ne aşază pe scaune. Stăm până la finalul meciului în curs, apoi urmăm noi. În general, asta se întâmplă cu o repriză şi jumătate înainte de meciul pe care urmează să îl arbitrăm noi. Restul timpului, îl petrecem în camera arbitrilor – referee room. Avem ecran, televizor – deci vedem exact ce se întâmplă în sală",
Ramona Cobzac Chirhoc

Au fost mai mari emoţiile la acest Campionat Mondial decât la primul turneu pe care l-ai arbitrat?
Nu! Primele dăţi am avut emoţii - până m-am obişnuit, până când am devenit stăpână pe regulile învăţate. Şi au tot schimbat regulile. A trebuit să ţin pasul. Apoi, mergând la tot mai multe turnee, am început să cunosc arbitrii, superviserii şi ITO – care ne sunt superiori nouă, în grad. Acum, atmosfera mi se pare mai destinsă. Ni s-a spus – 'să fim serioşi, să ne concentrăm', ne-au dat până şi sfaturi de genul – 'să ne odihnim, să nu mâncăm prea mult' – pentru că este o întrecere foarte importantă, iar deciziile noastre îi marchează pe viaţă pe sportivi. Dar ne-au şi susţinut foarte mult. A fost ok. Stresul vine acum din faptul că ştii că trebuie să dai tot ce ai mai bun. Dar m-am obişnuit (n.r. - râde).

Cum este să te afli mereu în postura aceasta, a deschizătoarei de drumuri - mereu să fii prima din România care reuşeşte asta, apoi astalaltă? Te gândeşti de fiecare dată că rupi o barieră şi pentru România, sau deja este doar evoluţia carierei tale şi un pas în faţă pe care tu reuşeşti să îl faci?
Este deja normalitate. Dar mă bucur la final că deschid şi drumul pentru alţii. Chiar m-am întâlnit zilele trecute, în Timişoara, cu o fată care începuse o dată cu mine. Şi îmi spunea că îi pare rău că a renunţat. Mai este o fată la Baia Mare care a dat examenele pentru arbitru Internaţional, de o stea. Şi mă bucur enorm. Pentru că alte ţări au mai multe fete şi au de toate - arbitre cu o stea, şi cu două, şi cu trei. Mă bucur că eu sunt aici, că sunt prima, dar tare mi-aş dori să fim mai multe! Deocamdată, sunt UNICA! Chiar nu m-ar deranja deloc, deloc să mai vină fete din urmă!


Un pas în spate din calea pugiliştilor. Foto: arhivă personală

"A fost nevoie să ne inventeze pe noi. Sunt antrenori care spun – 'eh, fete?' Atunci eu le-o retez – ‘boxeriţe vreţi, da? Arbitre nu?'"

Când ajungi la nivelul acesta, se mai fac glume pe seama faptului că eşti femeie? Se mai uită arbitrii-bărbaţi cu mirare, se mai uită ciudat?
Sunt şi acum cârcotaşi,  Încă au rămas, pentru că la început, erau mulţi cei care spuneau că nu merit să fiu aici, sau că sunt arbitri mai buni  bărbaţii. Este şi un curent de opinie – 'ce ne trebuie fete?' Dar arbitre fete au trebuit să apară pentru că în 1999 / 2000, când a început boxul feminin, aveau nevoie de fete la cântar. La începutul competiţiei, înainte de probă, exxistă proba cântarului, pentru că sportivele trebuie să îşi facă fiecare categoria. Se dezbracă. Fiind fete... era o problemă, pentru că nu poţi să pui, totuşi, o femeie să se dezbrace în faţa unui bărbat. Aşa că, a fost nevoie să ne inventeze pe noi. (n.r. - râde). Arbitrele. Sunt antrenori care spun – 'eh, fete?' Atunci eu le-o retez – ‘dar boxeriţe vreţi, da? Arbitre nu?’. Cred că nivelul la care am ajuns spune destul. Asta arată totul. Mi-am văzut de treabă, nu am ţinut cont de ceea ce se spunea în jurul meu. Ştii cum e vorba aceea – câinii latră, ursul trece.

Ai spus că a fost o necesitate apariţia voastră. Te uitai la box, ştiai câte ceva despre sportul ăsta sau ai luat-o de la zero? Cât de mult ţi-a luat să înveţi ceea ce aveai de învăţat?
Mă uitam la box, îmi plăcea. Dar regulamentul, evident, nu îl ştiam. Prindeam câte ceva uitându-mă la meciuri. Dar, un prieten de familie mi-a propus să fac acest curs: două luni ne-au predat regulament şi am tot exersat în ring, apoi am dat examen. Dar, ce am învăţat atunci, a fost doar începutul. Pentru că pe parcurs, s-au tot schimbat. A trebuit să mă pun mereu la curent cu toate noutăţile. Inclusiv la acest Campionat Mondial s-au schimbat lucruri din regulament. Şi încă învăţ. Asta caută cei de la AIBA – oameni dispuşi, dornici şi capabili să înveţe constant, nu cei care spun – eu ştiu, ştiu totul, aşa se face, ştiu şi nu mai am nevoie să învăţ. Ei au nevoie de oameni care să înveţe cu ei, pentru că tot încearcă diferite variante, formule. Încearcă să îmbunătăţească şi regulamentul şi concursul şi atunci totul este dinamic.

Cam cât de gros ar fi regulamentul ăsta – 20 de pagini, 60 de pagini?
Ah! La început era o cărticică. Mică. Aşa era când am început, în anul 2000. Poate avea 50 de pagini, dar, repet, era mic. Acum sunt vreo patru, mari, fiecare cu câte 50 de pagini (n.r. - râde). Deci, aşa e: acum sunt mai multe reguli. În plus, eu sunt arbitru de trei stele. Iar AIBA are două versiuni WSB şi APB – varianta de profesionişti şi semi-profesionişti. Şi aici, mai este un singur băiat din România care, la fel ca şi mine, are calificările astea. Eu am fost prima. Anul trecut am dat examenul, la Sankt Petersburg, la un Campionat Mondial de Tineret. Am dat examinare pentru asta. Ştiu că el a dat examinare anul acesta, în iarnă. Suntem singurii. Mai sunt şi acolo regulamente – pentru că diferă lungimea meciurilor, de exemplu: cinci reprize în loc de trei reprize, sau opt reprize, sau 12 reprize. Nu ca meciurile de amatori: trei reprize şi gata.

Ramona îşi aminteşte cu drag de competiţia din noiembrie, pentru că a fost o nouă treaptă în ascensiunea ei. Şi se simte norocoasă. "Arbitrajul în box nu este un job bănos. La competiţiile cele mai mari suntem şi plătiţi, cu bănuţi, dar în ţară foarte slăbuţ – spre deloc în ultimii ani. Dar, într-adevăr, costurile deplasărilor sunt acoperite, aşa că este ok. Foarte rar, la început, în ţară am plătit şi transportul. Dar am un job ideal. Pentru că am primit atât de multă înţelegere la Restart Energy. Am mers la interviu şi, evident că a trebuit să vorbesc despre arbitraj şi plecările pe care trebuie să le fac. Patronul m-a înţeles. Avea 30 de ani şi a făcut şi el tenis: mi-a spus să îmi urmez visul. Aşa că în octombrie m-am angajat, iar în noiembrie plecam la Mondial, două săptămâni", relatează Ramona.


Ramona, la jobul de zi cu zi care îi permite să îşi ducă mai departe hobby-ul. Foto: arhivă personală

"A ştiut ce ia!"

Boxerii schimbă uneori tempoul luptei. În finala categoriei semimuscă pe  care a arbitrat-o, clinciurile au început în repriza a doua. Atunci a început să fie nevoie de Ramona, să despartă duelurile neregulamentare. Deviem şi noi cursul discuţiei, pentru a reveni cu un ultim atac asupra colecţiei de amintiri de la Hamburg 2017.

Boxul este o lume a bărbaţilor, a bărbaţilor duri. De propuneri indecente din partea boxerilor ai avut parte? Sau a celor din staff? Comentarii aiurea, aluzii?
Eh, am primit destule numere de telefon. Cereri de prietenie. Dar mi-am văzut de treabă (n.r. râde). N-au avut trecere.

Acum eşti căsătorită. La început, pentru prietenul tău, pentru soţul tău – a fost intimidant faptul că tu intrai în ring?
Când m-am cunoscut cu soţul meu, eu eram deja arbitru. A ştiut ce ia! (n.r. râde) Chiar dacă mai protestează el uneori, şi acum, din cauza deplasărilor. Dar, ştia ce ia! Nu a fost surprins. Nu mi-a zis niciodată ceva de genul ‘vezi să nu iei bătaie’, dar o dată a fost cu mine la Mangalia. Era un campionat sau o cupă de fete. Iar tatăl unei fete urla şi mă înjura. S-a dus la el să îl liniştească. S-a întâlnit cu tatăl acela (n.r. râde).

"E bine că am părul lung şi sunt nevoită să îl prind în coadă. Aşa, de fiecare dată am un elastic cu pietricele, o clamă frumoasă. Să ştiu eu că am ceva care seamănă a bijuterie"

Ştiu că îţi plac bijuteriile şi că pe unde mergi la concursuri, asta cumperi. Cât de mare este colecţia?
Da, sunt amintiri. E mărişoară colecţia. Faină. Am o cutie mare, am pus şi prin două sertare. Am început să mai şi dau din ele, le schimb. Îmi plac bijuteriile din argint, iar în ultimul timp cumpăr mai mult cercei.

Intri cu bijuterii în ring? Ai un talisman norocos de care nu te desparţi?
La început nu prea. Nici nu aveam voie. Anul trecut însă am întrebat special şi mi s-a spus că dacă cerceii nu cad şi sunt micuţi, este ok, pot să îi am în urechi. Aşa că anul acesta chiar i-am luat cu mine. Apoi, un mic secret: e bine că am părul lung şi sunt nevoită să îl prind în coadă. Aşa, de fiecare dată am un elastic cu pietricele, o clamă frumoasă. Să ştiu eu că am ceva care seamănă a bijuterie. Să zicem că e tuşa mea feminină.

Cât de strictă este ţinuta?
Trebuie să avem pantalon negru la dungă, încălţări negre şi cămaşă albă. De preferat, cu mânecă scurtă – la competiţiile importante. Papion, părul strâns.

În câte ţări ai ajuns cu boxul?
Nu le-am numărat. Dar s-au adunat multe. Am văzut cam toată Europa. Am ajuns în China, India, Koreea de Sud, Honduras, Argentina, Brazilia, Thailanda – ca să enumăr destinaţiile cele mai îndepărtate. Cel mai mult mi-a plăcut însă tot aici aproape, în Italia – mai exact, Sardinia. Din 2006 am rămas cu gândul acolo.


Mereu atentă Foto: arhivă personală

"Îmi aduc aminte de o perioadă în care nu prea eram chemată la competiţii. Mă uitam la colegele mele din alte ţări. Nu plângeam, dar sufeream, pentru că voiam şi eu!"

Ţi s-a făcut vreodată rău văzând sânge?
Nu! Dar mi s-a făcut de câteva ori milă de unii boxeri. Iar când un boxer se bucură prea mult, mă emoţionez. Nu aş fi putut ajunge până aici altfel.

Are Holograf un cântec – ‘şi băieţii plâng câteodată’. Boxerii plâng şi ei câteodată. Arbitrii?
Nu am văzut. Boxeri am văzut, săracii! Mulţi. Arbitrii... poate doar acasă, când nu-i vede nimenea. De momente grele însă am avut şi eu parte. Îmi aduc aminte de o perioadă în care nu prea eram chemată la competiţii. Nu aveam decât două stele şi mă uitam la colegele mele din alte ţări – cum era unguroaica de exemplu, sau italianca, sau turcoaica: le chemau! Nu plângeam, dar sufeream, pentru că voiam şi eu! Mă gândeam ‘de ce? De ce nu?’. Dar motivul era simplu şi am înţeles, ulterior: nu mă chemau pentru că aveam doar două stele. Dar, între timp, a venit soarele şi pe strada mea.

Au fost meciuri care nu te-au lăsat să dormi noaptea?
Da. Mai ales la început, după meciurile strânse, decizie de 3-2. Dacă eram în ăia trei, care au dat învingătorul, iar meciul era foarte, foarte apropiat, mă gândeam că aş fi schimbat decizia dacă îl dădeam pe celălalt. Şi mă tot gândeam, rumegam – să spun aşa. Au fost destule astfel de meciuri. Dar au trecut.

Este un lucru valabil în mai toate sporturile... de regulă, despre arbitrii se vorbeşte mult şi devin faimoşi atunci când greşeşc. Cum te împaci cu gândul ăsta, la început?
Eu nu cred că am făcut prostii. Lumea e rea, mai zice lucruri, dar nu mi-am pus problema aşa. Nu vreau să greşesc pentru că nu vreau să stric sportivii. Pentru ei. Pentru mine, contează foarte mult să fiu eu convinsă că cel pe care îl dau învingător a câştigat. Pentru mine aşa a fost. Nu am de ce să mă gândesc că am greşit.

Te uitai la un meci precum cel al lui Mayweather sau Kliciko şi visai că ajungi acolo?
Nu, pentru că este altceva. Nu poţi ajunge acolo, deoarece este altă categorie de profesionişti. Eu pot arbitra doar la AIBA: WSB (semi-profesionişti), APB (profesionişti) şi AOB (amatorii). La meciurile de box-office, ale americanilor nu am avea voie să arbitrăm. Eu rămân cu visul meu – Jocurile Olimpice. Vreau la Olimpiadă.  


Şi cariera de arbitru de box este o luptă. Foto: arhivă personală

Tu eşti arbitru internaţional AIBA. Federaţia Română de Box a avut destule probleme cu ei: a fost dezafiliată, nu mai avea dreptul să trimită sportivi... pe tine te-au afectat direct lucrurile astea? Ai stat şi tu pe tuşă?
Pe toată lumea a afectat. Dar nu pot să spun că a fost foarte grav. Eu, oricum, aveam două stele la vremea respectivă şi de aceea nu mă chemau, pentru că aveau nevoie de trei stele. Când şi-a revenit, Federaţia a fost cea care m-a ajutat şi m-a susţinut să îmi iau cele trei stele, să merg la examinare în Italia. Dar atât de dramatic nu am suferit, nici noi, nici sportivii. Pentru că din câte ştiu eu, o singură dată au concurat sportivii noştri sub steag AIBA. Au avut voie să participe la competiţie.

"Tot ce contează este să ştii foarte bine regulamentul, ca să poţi da repede o decizie, pe moment. Da, trebuie să ai şi reflexe",
Ramona Cobzac Chirhoc

Ultima repriză. Revenim la finala de Mondial, de la Hamburg, a Ramonei. cea care i-a imprimat o stare de voie bună pe care o remarcă toţi în jurul ei. "Îmi spunea ieri o doamnă că mă vede aşa într-o stare perfectă. ca şi cum nu mă tem de nimic. Şi aşa este. Da, s-au legat lucrurile pentru mine. Pe toate planurile". Finalul este intens. Şi păţania din finala mondială demonstrează clar - ai nevoie de reflexe. Chiar şi după 17 ani de arbitraj, pumnii ajung, câteodată, ameninţător, spre omul în alb şi negru.

Povesteşte-mi o întâmplare de la acest Mondial, pe care o s-o ţii minte toată viaţa...
L-am văzut pe Kliciko! A fost la finală. A premiat sportivii, a venit şi la noi – să facă o fotografie cu arbitrii şi a făcut şi o fotografie doar cu mine!


Ramona, alături de legenda boxului, Vladimir Kliciko. Rezideent la Hamburg, sportivul din Ucraina are 29 de  meciuri pentru titlul mondial în carieră. S-a retras însă în 2017 din boxul profesionist. Foto: arhivă personală

...
Apoi, trebuie să spun că mi-am tot propus să mă uit la înregistrarea finalei. Cică s-a văzut cum mai era un pic şi mă lovea unul dintre boxeri. Eu m-am băgat să îi despart. Am spus BREAK, dar, aşa cum se întâmplă, ei nu s-au despărţit imediat. Aştepţi două-trei secunde, apoi te bagi între ei să îi desparţi.

Şi atunci era să încasezi un pumn?
Exact. Cred că boxerul din colţul albastru, dar nu mai ştiu sigur. A lovit exact când m-am băgat eu să îi despart. Nu m-a atins, dar ccolegii mei din spate au spus după meci că extrem de puţin a lipsit! Într-adevăr, a zburat aşa un pumn prin faţa mea, dar nu mi s-a părut că este aşa aproape, în momentul ăla!

Erai prea concentrată?
Probabil. Şi emoţii. Dar mi-am propus să mă uit pe filmare. Trebuie să fie pe undeva.

  • Momentul s-a consumat în runda finală, a treia, în ultimele 40 de secunde ale meciului pentru aur. Hasanboy Dusmatov (Uzbekistan) încerca să îl lovească pe cubanezul Joahnys Argilagos, campion în exerciţiu al categoriei semimuscă. Şi aşa cum a promis, Ramona s-a uitat pe înregistrare: "Chiar pare mai grav. Dar nu era chiar aşa. De la filmare. Şi faţa mea era wooow!", glumeşte arbitra. Aurul i-a revenit în final cubanezului Argilagos, prin decizie 3-2.


Ramona Chirhoc Cobzac, încadrată la Hamburg de doi dintre medaliaţii ultimei ediţii a Jocurilor Olimpice. Campionul mondial Joahnys Argilagos a luat bronz la Rio, uzbecul - aur. Foto: arhivă personală

"Acestea sunt meciurile care îmi plac - meciurile care se încing, când trebuie să intervii în luptă, să îi desparţi. O dată, m-a călcat o boxeriţă şi am picat"

Aici ai scăpat. Ai încasat vreun pumn de când stai în ring?
Da! Dar nu în faţă! Am luat un pumn în piept. Piept-spre umăr. A fost acelaşi lucru – am spus BREAK!, nu se despărţeau. Am zis STOP!, m-am băgat şi n-a vrut omul să mă lovească, dar era deja pornit pumnul. Din fericire, nu a fost foarte tare. Şi a mai fost o dată când am simţit căldura pumnului, cum a trecut pe lângă faţa mea. Mi-am zis – uuuuh!

Ai putut  continua meciul, când ai încasat lovitura?
Da, bineînţeles! Dar acestea sunt meciurile care îmi plac, meciurile grele. Meciurile care se încing! prefer asta, decât un meci în care stau băieţii şi boxează frumos, îngrjit şi tu doar să te învârţi în jurul lor. Este mai fain când trebuie să intervii în luptă, să îi desparţi. Aaaa... mi-am adus aminte!

Ce?
Acum doi ani sau trei ani, în Italia. M-a călcat o boxeriţă şi am picat. Ea a făcut pas înapoi, eu mă retrăgeam să îi fac loc, să o ocolesc şi... (n.r. - râde) mi-am tras piciorul, dar deja mă călcase! M-am ridicat – ţup! Repede înapoi. Na, se mai întâmplă.

Ramona, este frumos boxul?
Da, pentru mine este. Dar ştiu că nu pentru toată lumea. Lupţi singur, doar cu forţele tale. Nu ai o echipă, ca în fotbal. Este doar ce poţi tu. Aia se vede, aia contează. Nu ai nevoie de ajutorul nimănui. De fapt, nu primeşti ajutorul nimănui.


Fata cu papion şi vise olimpice. La Tokyo, Ramona ar avea 41 de ani. Foto: arhiva personală

O lăsam pe Ramona, fata cu părul negru închis, îndrăgostită de nobila artă, să viseze la un nou capitol cu iz de basm, intitulat Tokyo 2020. Să fie din nou prima, pentru România.

http://www.prosport.ro/alte-sporturi/box/interviu-fata-papion-ringul-box-povestile-printre-rafalele-pumni-ramona-chirhoc-cobzac-devenit-prima-femeie-arbitru-romania-ajunsa-mondial-seniori-zburat-pumn-fata-mea-16737196
16737196
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.