Ștefan Beregszaszy (70 de ani) nu și-a visat deloc fosta elevă în primii trei ani de după tragedie. În ultimul timp, nopțile îi aduc imaginea Mariei
În urmă cu patru ani, pe 21 ianuarie 2007, sportul românesc întorcea o filă neagră. Medaliata cu bronz la Atena 2004, Maria Cioncan, își pierdea viața în urma unui tragic accident rutier, în Bulgaria. O dramă care a schimbat viețile celor care au fost în preajma ei, punându-și amprenta pentru totdeauna pe sufletul celui pe care Maria îl considera ca al doilea părinte, antrenorul Ștefan Beregszaszy.
La 18 kilometri de Deva, pe DJ687, te întâmpină de o parte și de alta a drumului clădiri imense și furnale, ruinele unui oraș industrial întinse pe zeci de kilometri. Hunedoara trăiește acum din liniștea stranie a unor construcții printre care mai rătăcesc câțiva câini comunitari și, uneori, oameni, în căutare de bucăți de fier pe care, mai apoi, le vând. Un oraș gri-cenușiu, mai mult pustiu, cu doar o mână de oameni întâlniți pe stradă, într-o zi de duminică. „De când s-a dus combinatul, s-a dus totul. Munceau aici vreo 20.000 de persoane, iar acum nu au din ce să trăiască. A murit totul, la fel ca și sportul”, ne face sec introducerea nea Pișta.
21 ianuarie
Discuția noastră pornește de la Clubul Sportiv Siderurgica, locul de unde a început drumul spre performanță al Mariei Cioncan. O rememorare care umple de lacrimi ochii fostului ei antrenor și se lasă cu tăceri lungi, din care Beregszaszy găsește cu greu forța să iasă. „Din 2007, pentru mine ziua de 21 ianuarie e aceeași. Timpul a rămas blocat și parcă trăiesc încă o dată totul, ca o repetiție, care a lăsat un gol aici”, spune trecându-și mâna peste piept. Un om care duce cu sine povara unei întâmplări care i-a marcat sufletul. Imaginea din oglinda retrovizoare în care mașina Mariei iese de pe autostradă și lovește copacul se repetă, cu încăpățânare, obsesiv, tot timpul. „Sunt lucruri peste care nu ai cum să treci. Se spune că, cu timpul, se lasă și uitarea. Nu-i adevărat. Când închid ochii, simt parcă și cel mai mic detaliu pe care, atunci, înainte de accident, l-am înregistrat involuntar. Vorbe, zgomote, un zâmbet, o expresie, absolut totul”, oftează el. Bustul Mariei domină zona
Drumurile zilnice prin Hunedoara îi poartă pașii pe unde, cu cinci sau șase ani în urmă, trecea împreună cu Maria. Străzi, parcuri, anumite alei, locuri impersonale prin destinație, impregnate însă de o istorie personală, care ies încet-încet la suprafață. „Pe aici ne plăcea să mergem, să stăm de vorbă. Uitați, acolo este blocul unde stătea Maria”, tresare Beregszaszy, indicând spre un bloc micuț, pierdut printre alte două, de aceeași culoare gri murdar. „Îmi face rău să trec chiar și prin fața blocului, încerc să evit partea asta cât mai mult. Am senzația că, dacă aș urca la garsoniera Mariei și aș bate la ușă, ea ar deschide”, rostește el încet. Tace brusc și minute bune se aud doar mașinile trecând în viteză pe stradă. Ne continuăm plimbarea și ajungem la parc. Încă de departe se poate vedea monumentul, amplasat la intersecția a patru străzi. Bustul Mariei purtând la gât medalia olimpică de bronz de la 1.500 m domină toată zona. „Vin aici și mai pun lumânări. De când s-a prăpădit, nimic nu a mai fost la fel”, mărturisește antrenorul.
„O visez zilnic”
Discuția alunecă spre sportivii de acum, spre provocarea pe care a acceptat-o când a decis să fie preparator fizic pentru FC Hunedoara, însă, indiferent de tema aleasă, toate vorbele se întorc în același loc: Maria. „Pot să vorbesc zile întregi despre ea. Mi-a fost ca un copil”, explică el. „Cu fiecare zi ce trece parcă mă apropii mai mult de ea. Trei ani nu am visat-o aproape deloc pe Maria, însă acum, în ultima vreme, o visez aproape zilnic. Mă gândesc că este un semn”, spune și arată cu un gest larg spre înaltul cerului. Pentru el, această despărțire este doar o depărtare, care nu poate fi niciodată acceptată. Prezentul este format din câteva amintiri și trofee care poartă numele Mariei Cioncan, de un concurs și multe regrete. Dar, dincolo de toate, este o dată care a împărțit totul în înainte și după. 29 de ani avea Maria Cioncan când și-a pierdut viața 10 ani, 2 luni și 18 zile, o carte despre Maria
Povestea Mariei Cioncan merge mai departe, nu doar prin prisma performanțelor, ci și a unei cărți. Fostul ei antrenor, Ștefan Beregszaszy, scrie o carte despre ce a însemnat colaborarea cu medaliata olimpică cu bronz, despre felul în care a decurs relația elev-profesor, extrapolată în cea de copil-părinte. „Cartea se numește 10 ani, 2 luni și 18 zile, exact perioada cât am antrenat-o. Este o comparație a caietului meu de antrenor și jurnalele de autocontrol ale Mariei, ale însemnărilor ei, comentariile pe care le face ea în jurul antrenamentului”, dezvăluie Beregszaszy. Însemnări care aduc la lumină și lucruri sensibile, mai puțin cunoscute despre debutul semifondistei născute în satul Maieru (jud. Bistrița-Năsăud) în performanță. „Maria a fost foarte nedreptățită în viața ei sportivă, iar asta nu a trecut cu privirea, a notat totul, iar unele lucruri sunt șocante, sunt amănunte despre felul în care a colaborat cu ceilalți antrenori”, explică acesta.
Îmi este foarte greu să parcurg însemnările ei, mă simt ca și cum aș sta de vorbă cu ea Ștefan Beregszaszy, antrenor
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER